Marea, o apă folositoare

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mai jos, estival-corespunzătoare

E: Marea o apă folositoare

Marea este și pentru cei mici, 

nu numai pentru părinți și bunici. 

Și la urma urmei, ei nici nu știu să se joace ca voi pe plajă, în nisip, 

în fel și chip, 

făcând palate în care, pe furiș, 

intră scoicile prin acoperiș. 

Părinții toată ziua ar vrea să vă culce. 

Să vă spun un secret: ei au venit la mare numai ca să vă încurce. 

Așa le merge gura: „Ce faci?” „Unde te duci?” „Stai aici!” 

Mai rău ca la bunicii care s-au făcut mici. 

Dar acum ați venit cu mine și eu, știți, nu fac scandal. 

O să vă explic marea, val cu val.

Marea este o apă folositoare. 

Ea se întinde de aici și până în zare.

Se întinde și mai departe, firește, 

dar marea aia nu se vede și nu ne privește. 

Vapoarele alunecă pe apă: fâș, fâș,

ca la un fel de săniuș. 

Dar mai bine dacă privești, 

vezi că alunecă pe pești. 

Peștii sunt aici mulți ca iarba. 

Și cresc singuri, cum îmi crește mie barba.

Unii dansează, alții au pene de papagal 

și cântă pe lângă Insula de Coral.

Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferăstraie 

și, dacă te prind te taie. 

Unde este apa mai adâncă 

înoată niște pești urâți, atât de urâți, că nici ei între ei nu se mănâncă.

Porcul de mare râmă algele pe lângă maluri, 

de se fac deasupra valuri. 

Foca este aproape cât luna. 

N-am o undiță la-ndemână, că acum aș prinde una. 

Dar mai bine hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă valul 

și să privim Malul. 

Știți din povești că mările toate

au pe fundul lor numai palate. 

Oamenii au scos cu niște frânghii palatele din mare, 

să mai stea și pe pământ, în soare. 

Priviți aceste castele, 

cum curge sarea pe ele... 

Și încă nu ați văzut totul. 

Cel mai frumos e portul. 

În port, marea scapă printre pescăruși, ca printr-o plasă. 

Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem și noi pe-acasă. 

Se suie oamenii în ele, își aprind țigarea 

și se joacă de-a depărtarea. 

Farul acesta — ce înaltă-i e talia! — 

se vede în toată lumea, până la Mangalia.

Când marea are vreun necaz în familie, fulgeră și tună. 

Asta se cheamă „sezon de furtună”. 

Atunci pe plajă nu mai stai, 

sugând dintr-o rază ultravioletă, ca dintr-un pai. 

Furtuna trece repede, apare soarele 

și noi alergăm către plajă de ne sfârâie picioarele. 

Ieșim de prin case și de sub pălării, 

ca melcii din cochilii. 

Dar să știți, copii: ce e prea mult strică în viață, 

cum scrie și pe borcanul de dulceață. 

Deci să nu-mi stați toată ziua în soare, 

că n-aveți șapte piei pe spinare. 

Ci să vă uitați cum fac plajă valurile, care aleargă iute 

și se întorc pe partea cealaltă după două minute.