sau poezia, personajul, autorul, ilustratorul, cartea ... pentru copii mici, mari sau (din)lăuntrici
Mă plictiseeeesc... Mă plictiseeesc când citesc ...Litere... Litere... Litere...Cartea asta e grea...N-are poze în eaAre litere... Litere... Litere...Nu pot să mă concentrezLitere... Litere...Și mă enervezLitere... Litere...Nu-mi place să citesc delocEu aș vrea să mă joc
Apoi deschise o ușă uriașă și îl pofti pe Basil într-o măreață librărie rotundă. Profesorul deschidea cărți de mărimea unor enciclopedii, volum după volum. Basil învăță că fiecare pas înainte în artă, muzică și știință din lume reprezenta un dar al cunoștințelor oamenilor din Helios. Epoca neagră care a torturat Europa s-a sfârșit când oamenii din Helios au inspirat Renașterea. Mai târziu, ei au ajutat la crearea Revoluției Industriale.— Dar, spuse profesorul cu un oftat trist, pacea adusă de Helios nu a ținut mult. Întotdeauna s-au lăsat conduși de setea de putere care i-a dus la război, iar fiecare război a pus capăt tentativei noastre de a-i învăța despre artă și știință, și despre importanța păcii.
Acesta-i motivul!Cărțile sunt ferfeniță,Nu că le-a citit Ioniță,Ci o soră de trei aniȘi vreo patru șobolani!
[...] iubea cărțile. Citea toată ziua. Citea dimineața, înainte să se scoale din pat. Citea seara, înainte să meargă la culcare. Citea noaptea, după care se băga în pat. Când intrau mama sau tatăl ei, se prefăcea că doarme. Dar nu dormea. Citea sub plapumă. Și-a făcut sute de noi prieteni în cărți. Erau și câțiva care nu-i plăceau. Dar asta-i viața. Povestea noastră începe în bibliotecă. [...]— De ce ești supărată?— Din cauza tuturor acestor cărți. A cărților pe care nu le împrumută nimeni.— Nu mai împrumută nimeni nicio carte?— Da, aproape nimeni.— De ce nu le mai împrumută nimeni?— Pentru că sunt mulți oameni care habar n-au ce pierd. [...] E trist pentru că trebuie să distrugă cărțile pe care nu le împrumută nimeni.— Trebuie să salvăm cărțile. [...] Trebuie să ne asigurăm că sunt citite. E singura cale să le ținem în viață— E adevărat. Dar cineva trebuie să le împrumute.— Pot să le împrumut eu.
BibliotecaPentru lumea cititoare,Fie mică, fie mare,Templul ei mereu adunăCarte bună,De lumină.Clar le este tuturor:Piciul, dacă-i cititor,Crește mult mai repejor;Fetița cu cartea-n mânăE frumoasă ca o zână,Iar, împreună, logofeți,Nu-s doar frumoși,Ci și deștepți.
— E un început, nu se lăsă Masklin. Cu timpul or să vină mai mulți. Cu toții trebuie învățați să citească. Nu cine știe ce, ci cât să se descurce. Apoi, cinci dintre cei mai buni trebuie învățați cum să-i învețe pe alții să citească.— La asta cum te-ai mai gândit? întrebă Botoasa.— Obiectul mi-a spus, răspunse Masklin. E o chestie care se cheamă Analiza Căii Critice. Înseamnă că întotdeauna există ceva cu care trebuie să începi. De exemplu, dacă vrei să construiești o casă, trebuie să știi cum să faci cărămizi, dar mai înainte de a face cărămizi trebuie să știi ce fel de argilă să folosești și tot așa. [...] Vreau să înveți să citești cât mai bine.— De ce?— Pentru că trebuie să învățăm să gîndim, spuse Masklin.— Dar eu știu să gândesc.— Oare? zise Masklin. Adică, da, știi, dar simt că există o mulțime de lucruri pe care nu le putem gândi pentru că nu știm cuvintele potrivite. Uită-te la nomii din Magazin. Ei nu știu cum sunt vântul și ploaia cu adevărat. [...] Nu știu, și nici măcar nu-și dau seama că nu știu. Dar NOI ce anume nu știm? Trebuie să citim tot ce putem. Lui Strajă însă nu prea îi convine. El crede că numai călugării de la Papetărie ar trebui să citească. Problema lor este însă că nu încearcă să înțeleagă lucrurile.Strajă fusese furios.— CITITUL, spusese el. Vrei ca orice prost de nom să vină aici și să tocească toate literele de atâta uitat la ele? De ce să nu le dezvăluim atunci toate secretele? De ce să nu-i învățăm pe toți să scrie?— Putem face asta mai târziu, zisese Masklin pe un ton blând.— CE?— Nu e chiar așa de grav, să știi. [...]— Când am spus că am să te ajut, nu mă așteptam la așa ceva, strigase Strajă.— Ca să fiu sincer, nici eu! spusese tăios Masklin. [...]— Și ce vrei să fac?— Câte cărți sunt în total?— Sute, mii!— Și știi ce scrie în ele?Strajă îl privise interzis.— Dar tu șii despre ce vorbești? întrebase el.— Nu, dar vreau să aflu.— Sunt despre... toate. Nici nu ți-ar veni să crezi. Sunt pline de cuvinte pe care nici măcar eu nu le înțeleg.— Dar nu poți găsi o carte care să-ți spună cum să înțelegi cuvintele pe care nu le înțelegi? întrebase Masklin. „Asta este Analiza Căii Critice”, gândi el. „Încep să o aplic și eu fără să-mi dau seama”.
Poate că n-aș fi aflat, copii, dacă într-o seară, când stăteam și citeam la lumina blândă a lămpii de masă, n-aș fi auzit această discuție venind dintr-un colț al camerei:— Ia vezi tu ce face...— Ce să facă? Se uită ca pisica în calendar...— Citește?— Da. Mă întreb de ce nu scrie. Așa ar fi firesc: cititorii să citească și scriitorii să scrie! El doar se laudă că e scriitor.Am ridicat ochii de pe carte. Desigur se vorbea despre mine. Cine altul se mai laudă că e scriitor? Și când se vorbește despre mine, chiar când se vorbește de bine - ceea ce până acum n-a fost cazul - trebuie să aflu. De aceea am rostit:— Fiți buni și spuneți-mi în față ce aveți de spus. Nu vorbiți pe la colțuri.
Eu știu ce este-o carte;adesea m-a purtatprin țări îndepărtate,la Verde-împărat.M-a dus și pe sub apeși peste munți m-a dus,prin lumi nemaiumblateși până-n lună, sus.Patrocle și Lizucaîmi sunt prieteni buni;cu Albă-ca-Zăpadaam săvârșit minuni.Păcală, Buratino,atât de dragi mi-au fost!Ce poezii frumoasedin cărți știu pe de rost!Mi le-au citit mămica,educatoarea meaCând voi citi eu singur,mai mult îmi vor plăcea!
Se adunau inevitabil în jurul mesei lui Ombric, unde se înghionteau ca să-și bage nasul și să se uite la toate mecanismele și dispozitivele, la recipientele de cele mai neașteptate culori și forme care clocoteau pe foc, la globurile unor lumi cunoscute și necunoscute, la ceasurile care puteau întoarce timpul, la uneltele cu funcții ciudate și încântătoare, la mașinăriile acționate cu aripi de vânt, la cele care schimbau vremea după plac, la lupele atât de puternice încât vedeai cu ele scrisuri secrete, bacterii și microbi. Și la cărți. Cărți fără număr. Munți de cărți care conțineau cunoaștere încă de când se știa de existența timpului. [...] Vrăjitorul a scos din bibliotecă cea mai veche carte și a citit concentrat din ea. În liniște. Încruntat. Insectele îi povestiseră că văzuseră în pădurea LUI fermecată lucruri tulburătoare. Apăruseră umbre aruncate de nimic care să poată fi văzut. Umbre tăcute de forme ciudate. În fiecare noapte intrau tot mai adânc în pădure și se apropiau tot mai mult de Rădăcina Falnică.
CompensațieLa Georgică, în caiete,Sunt doar zmângăleli și pete,Cărțile-s, în schimb, curate,Că sunt nedeschise toate!