sau poezia, personajul, autorul, ilustratorul, cartea ... pentru copii mici, mari sau (din)lăuntrici
Când te scufunzi în cărți, fără măsură,și simți cititul ca un fel de vrajă,e clar: ai dependență de lectură,depinzi de autori și personaje.Când spațiul e un loc gospodărescde-al casei tale - baie, hol, cămarăsau grajduri, beci, hambar, ce stau pe-afară,acestea dependințe se numesc.
Rafturi firave stăteau să se prăbușească sub greutatea volumelor uriașe, legate în piele, în timp ce teancuri de pergamente și de broșuri desenau ciudate cărări. Cu cât stăteai mai mult în cameră, cu atât îți dădeai mai bine seama că exista o anumită ordine a lucrurilor, sau cel puțin așa pretindea Axle. [...] Când ședea la frumoasa și solida lui masă de lucru, Axle avea mereu la îndemână o carte de referință sau orice altceva i-ar fi putut fi necesar în cercetările lui. [...] Curând, se pierdu printre munții de cărți.— Axle? îl strigă Ivy, însă nu primi alt răspuns decât de la tavanul zumzăitor.Croindu-și încet drum, aproape că dărâmă un teanc înalt de cărți prăfuite, care se clătină amenințător deasupra capului ei. S-ar fi prăbușit cu siguranță, dacă Rowan nu le-ar fi prins la timp. Norul de praf pe care îl stârniră îl făcu pe degustător să strănute cu putere, împrăștiind în aer un teanc îngălbenit de scrisori vechi. Ivy de-abia își reveni, când îi trecură în zbor pe lângă umăr câteva cărți prinse de un clește care stătea să se rupă sub greutatea lor. Reuși să se ferească de primele două - volume identice, vechi și aproape la fel de mari ca estacagiul - însă a treia aproape că se izbi de capul ei, cu toată viteza. Cu un scrâșnet asurzitor și cu un ciudat miros de motor ars, complicatul sistem de leviere redirecționă la timp cartea, trimițând-o exact pe deasupra capului ei, către estacagiu. Așezat la biroul său de lângă fereastră, Axle primi distrat cărțile și o deschise pe cea așezată deasupra. Privi nerăbdător peste umăr.— Ivy? Rowan? Grăbiți-vă odată!Până la urmă își găsiră și ei drumul, iar Axle începu imediat să răsfoiască uriașele pagini ale volumului deschis. [...]— M-ați întrebat care sunt creațiile lui Verdegris pe care le prefer eu. Își scoase de pe nas ochelarii cu ramă de sârmă și făcu semn cu ei, spre cartea deschisă. Asta este!Ivy și Rowan se holbară. Deși pagina era imensă, conținea un scris micuț, cu caractere vechi. Textul era aranjat în coloane ce încadrau o imagine centrală: un desen făcut cu toc și cerneală, de aceeași mână care scrisese și textul.— O ușă? o luă pe Ivy gura pe dinainte.
Seara, când Frrrintek citea în pat, l-am strigat.— Frrrintek?— Da, Gronduk.— Nu pot dormi.— Citește o carte.— Cititul mă obosește. Doar știi că sunt abia în clasa pregătitoare.— Tocmai. Dacă te obosește, până la urmă o să adormi.— N-are nicio legătură, Frrrintek.— Cum? Oboseala n-are nici o legătură cu somnul? a întrebat Frrrintek, aplecându-se din patul lui de sus ca să se uite la mine.Câștigasem. Când Frrrintek se apleacă peste marginea patului ca să-mi vorbească, asta înseamnă că își lasă cartea deoparte și că ne petrecem seara stând de vorbă.— De nu vor oamenii să cunoască adevărul? l-am întrebat de Frrrintek.— Care oameni? Care adevăr, Gronduk?— Oamenii de la școală. N-au vrut să afle că piramidele au fost inventate din cauza duhorii camembertului. ...— Sunt prea tineri, a declarat el. Din cauza asta. Nu sunt încă pregătiți.— Dar Pascaline? Pascaline e bătrână. Ar trebui să înțeleagă.— Nu, Gronduk. Învățătoarele nu îmbătrânesc niciodată. E din cauza contaminării. Ca în cazul guturaiului. Dacă stai aproape de o persoană care are guturai, te poți molipsi. Învățătoarele, deoarece stau tot timpul printre copii, se molipsesc de tinerețea lor, ca de un guturai. Sunt contaminate.— Și e grav?Eram îngrijorat din cauza lui Pascaline, întrucât chiar dacă nu mă lasă să vorbesc întotdeauna, o iubesc mult.
Cineva le-a spus: „Mai la nord e-un munte,O cărare-ngustă i-aleargă pe frunte;Acolo printre stânci stă pustnicul PelinCitind un ceaslov mare de-nțelepciune plin.Cățărați-vă și luați-l de picioare,Trageți-l jos și-apoi, tocat în felioareȘi-amestecat cu Ceapa - eu așa socot,De umplutura asta vă veți linge pe bot!”Fără vreo zăbavă cei doi burlaci atunciAu început urcușul pe semețele stânciȘi tocma-n vârf pe-ngusta cărare de istov'L aflară pe Pelin citind dintr-un ceaslov.Strigatu-i-au: „Peline, destul ai buchisit,Te vom toca mărunt să fii bun de gătit!”
Alandala își mângâie barba.— Sunt de acord că trebuie să plecați din Măisăfie. Dar mă tem că nu veți putea lăsa povestea asta în urma voastră.— De ce nu? îl întreb.Bătrânul vrăjitor scotocește printre faldurile mantiei și scoate de acolo o carte veche și mototolită.— Pentru că e povestea ta, Max... Și urmează partea cea mai bună!Mă cuprinde brusc un fior. Nu prea înțeleg ce zice Alandala, dar, orice ar fi sună mult mai interesant decât să fii ucenic de trubadur.— Adică... prezice viitorul? întreabă Millie.— Aceste pagini au prezis cu exactitate fiecare eveniment important din istoria regatului, încuviințează Alandala. Invaziile vikingilor... Invazia lăcustelor din 1312... Invenția pop-cornului cu aromă de brânză...— Și ce treabă are asta cu mine?— Una importantă, Max, răspunse Alandala. De fapt, ești pomenită și tu în carte!— Zău?— Nu ți se spune pe nume, continuă Alandala. Dar am cercetat cu atenție textul și sunt încredințat că e vorba despre tine.— Cum ai reușit să înțelegi ce spune? întreabă Kevyn răsfoind paginile îngălbenite. E o păsărească de neînțeles!— E scrisă într-o limbă magică. O pot citi doar cei cu puteri magice!— Fir-ar să fie! bombăne Kevyn.— Cartea profețiilor a fost creată de vrăjitorii din vechime, continuă Alandala. Timp de generații, a rămas în grija magicienilor regali din Măisăfie.— Aha! Deci așa a ajuns la tine!— Nu, am găsit-o la un talcioc. A fost un chilipir. Am mai luat o maimuță de ceramică, niște proteze dentare folosite, un...— Îhâm! Ai spus că sunt și eu acolo!— Sigur că ești! Ascultați cu atenție!
— Nu vrei să fii grăjdar, nu-i așa? îl întreb.— Nu contează ce vreau eu, Max, zice el. În Măisăfie, un fiu trebuie să învețe meseria tatălui! Nu poate să facă ce vrea!— Dar dacă ai PUTEA să faci ce vrei... spune Millie. Ce-ai face?Kevyn se luminează la chip.— Păi, răspunde el aproape șoptit... Aș vrea să scriu cărți! Povești despre fapte însemnate și aventuri mărețe. Povești despre cavaleri, regi și creaturi fermecate!— Precum cea pe care mi-ai arătat-o la tine acasă! îi reamintesc.— Da, mă aprobă Kevyn. Dar aceea era scrisă pe un sul de pânză. Cărțile sunt scrise pe coli de hârtie. Am auzit că există cărți uimitoare, pline de gravuri minunate și chenare decorative! Iar cele mai rare cărți au paginile aurite!— Uau! se minunează Simon. Cărțile par... FANTASTICE.— Așa și sunt, oftează Kevyn. Dar n-are rost să vorbim despre asta. Trebuie să mă fac grăjdar... Și cu asta, basta.Bietul Kevyn. Nu-i de mirare că ne înțelegem așa de bine. El vrea să scrie cărți, eu vreau să fiu cavaler și amândoi suntem obligați să facem altceva.
— Despre ce discută acești domni? îl întrebă pe cel care o servea.— Despre Gărzile Secrete ale orașului. Se pare că azi-noapte au descoperit și au închis două tipografii clandestine în care se tipăreau cărți interzise.— Ce fel de cărți interzise?Bărbatul se aplecă pentru a-i putea șopti:— Cred că au legătură cu o nouă modă venită din Franța, ceva numit „Iluminism”. Dar cred că este o modă trecătoare... [...]Rick descoperi că sub pânza domnului Caller era ascunsă o carte. Reuși să citească doar frontispiciul pe care scria:ENCICLOPEĐIESAU ĐICȚIONAR SISTEMATICAL ȘTIINȚELOR, ARTELORȘI MESERIILOR— Rick! îl admonestă Julia. Pune imediat la loc pânza aia!Rick rămăsese fără cuvinte. Obiectul secret pe care domnul Caller îl ținea ascuns cu atâta grijă era o banală enciclopedie, care, pe deasupra, avea și un titlu foarte comun. Dar ceea ce îl lăsase cu adevărat fără cuvinte pe Rick fusese nu atât titlul cărții, cât mai degrabă modul în care fusese tipărit. Și în mod special litera „D”.Era un „D” identic cu cel de pe documentele pe care le avea în buzunar, cele pe care le „scuipase” afară Bufnița Bătrână din Kilmore Cove, invenția lui Peter Dedalus.— La naiba, Julia! exclamă, acoperind la loc enciclopedia cu bucata de pânză. Lucrurile se complică. [...]— Dacă o să-mi spuneți unde a fost tipărită cartea asta, poate că am putea descoperi mult mai mule lucruri, insistă băiatul cu părul roșu.Alberto ridică pânza și mângâie cu drag coperta enciclopediei. Apoi o deschise și începu să răsfoiască paginile mirosind încă a hârtie și a cerneală.— Nu cred că este atât de simplu, băiete. Cartea asta a fost tipărită de mine. [...]— Bine ați venit în tipografia mea clandestină. [...]Înăuntru se aflau mai multe mașinării negre, fiecare mare cât un taur, acoperite de coli de hârtie, unele dintre ele albe, altele murdare de cerneală sau tipărite pe jumătate. Alte coli erau întinse la uscat prin toată încăperea, prinse de niște frânghii de rufe. Pe jos erau ghemotoace de hârtie folosită, borcănele de cerneală și rumeguș. Pe mese se aflau echere, linii, cuțitașe și matrițele dreptunghiulare pe care urmau să fie pregătite paginile cărților. Aerul mirosea a clei. [...] Le arătă copiilor dulăpiorul cu sertare pline cu caractere mobile: literele erau ștanțate pe niște dreptunghiuri din metal și se așezau cu mâna, una după alta, cu mare grijă, până când se alcătuiau toate cuvintele de pe pagina care trebuia tipărită. [...]— Vedeți mașinăria aia? După ce am alcătuit o pagină cu literele astea, o bag acolo și trag de manivelă. Presa îmbibă literele cu cerneală, trece o pagină goală și imprimă cuvintele pe ea folosindu-se de o apăsare puternică de sus. Însă când iese pagina, care urmează a fi tăiată și legată... toate literele „D” se transformă în ceea ce ați văzut în enciclopedie.— Semnătura lui Dedalus, zise Rick zâmbind.— Pe care o remarcaseră, deja, câțiva colecționari din Anvers, continuă Albert. Edițiile mele sunt la mare căutare. Dar nu e ușor să continui să mai tipăresc în văgăuna asta, încercând să nu fiu descoperit de Gărzile Secrete...— Dar de ce trebuie să vă ascundeți?— E o poveste lungă..., oftă Alberto.— Până de curând, la Veneția se găseau cei mai buni tipografi din lume și toți cei interesați veneau aici ca să-și tipărească lucrările, le explică Rossella. Doar că unele dintre ele erau cărți de magie, cărți interzise. Așa că, Sfatul celor Zece a decis să instaureze controlul strict asupra activității tipografiilor pentru a putea verifica ceea ce se tipărește.— Și enciclopedia aia este o carte interzisă?— Pentru oamenii ignoranți precum Contele Cenușă, da, răbufni Alberto. În realitate, este o idee extraordinară venită din Franța.
Julia încercă să intre în librărie, însă ușa era încuiată cu cheia.— Ce păcat! exclamă. Sperase să o mai găsească deschisă pentru a pune mâna pe Călătorul curios, micul ghid al Kilmore Cove în care, cu o zi în urmă, găsise un bilet cu niște însemnări ciudate. Cineva își notase că șinele de tren din sat se terminau în neant și că în piață era statuia unui rege care nu existase niciodată [...]— Vă mai amintiți? Ultima dată am venit la dumneavoastră pentru a da un telefon.— Având în vedere că asta se întâmpla ieri după amiază și că memoria mea funcționează bine... da. Și ce-i cu asta?Calypso băgă o cheie lucioasă și subțire în broasca ușii și o roti.— Păi... în timp ce dădeam acel telefon, mi s-a părut că văd o carte care mă interesează foarte mult.— Ți s-a părut sau chiar ai văzut-o? o apostrofă femeia, rămânând încă în fața ușii închise.— Am văzut-o.Vreme de câteva clipe, cele două rămaseră nemișcate în dreptul ușii librăriei. Din interior se auzi un zgomot surd, de parcă un teanc de cărți se prăvălise la pământ.Calypso nu dădu niciun semn că ar fi auzit ceva.— Și aș putea să știu și eu ce carte era, ca să nu ne prindă noaptea aici?— Era cam atât de groasă și...Femeia o privi și râse ușor.— Ăsta este primul lucru pe care îl remarcă oamenii la o carte: cât de groasă e. Informații precum titlul sau autorul se situează, se pare, pe locul doi...— Călătorul curios, murmură Julia. Un vechi ghid turistic al satului Kilmore Cove.Dacă în momentul acela o muscă s-ar fi încumetat să zboare prin dreptul ochilor domnișoarei Calypso, ar fi fost transformată pe loc în cenușă. Dar asta nu dură decât o clipă, apoi mărunțica femeie își recăpătă obișnuita privire caldă.— Te referi la o ediție de buzunar legată în catifea roșie?— Da, aceea!— Vai, ce rău îmi pare! Cred că a rămas nevândută în librărie vreo douăzeci de ani, dar... am vândut-o ieri-seară, imediat după ce ați plecat voi.— Ați vândut-o?