Calul fermecat, dar nefermecat bine

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit, ție.

Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Suie-te repede pe el, că te ține 

Calul fermecat, dar nefermecat bine

Acum, fiindcă pe Zâna Zânelor tot n-am găsit-o, 

putem porni mai departe. Eu am și pornit-o. 

Zmeul care-a furat-o din greșeală, 

crezând că e cine știe ce procopseală, 

văzându-ne c-am plecat pe urmele lui cu dreptul, 

s-a retras tot mai în adâncul poveștii. Deșteptul.

Dar oriunde s-o ascunde, oriunde-o fi, 

tot l-om dibui!

Că, om fi mici, dar (oricine poate să observe) 

noi suntem cei doisprezece pitici (în frunte, bineînțeles, cele două rezerve). 

Chestiunea care ne pune puțin în încurcătură 

e că aici drumul face o cotitură. 

Și se știe, zmeii când fug prind o viteză atât de drăcească, 

încât le vine foarte greu să cotească. 

Vom lăsa drumul cel drept, deci, 

tăind povestea pe una din poteci. 

Dar nu vă risipiți ca iepurii care încotro, ho! Mergeți mai strânși, așa, 

că din moment în moment se poate întâmpla ceva. 

Vreo întâmplare 

care să vă lase cu gura căscată de mirare. 

Și cel care-o să fie prea la coadă, 

n-o s-o vadă. 

Că minunile nu se repetă ca filmul în culori, 

să-l vedeți cu bunica, în șapte zile de șapte ori.

Mergem noi, mergem, când, deodată, în iarba cea grasă, 

Mirela dă de un pui de broască țestoasă. 

Era supărat foc și, ca orice copil, 

plângea cu lacrimi de crocodil. 

Zicea că broasca țestoasă doarme de vreo patru zile 

sub țestul ei de-o sută de chile. 

Și degeaba ciocănește el cu lăbuțele ude, 

că țestul e gros și broasca nu-l aude. 

Și uite, n-are cine să-l bage-n seamă, 

n-are cu cine să mai vorbească, așa, ca de la pui la mamă.

Încercăm noi s-o trezim, dar ți-ai găsit! 

Poți trezi un pietroi adormit? 

Ne-nvârtim în jurul ei până când lui Ilie 

îi dă prin gând să-i pună o sonerie. 

Când a fost gata, a doua zi în zori, 

i-am spus puiului să sune de-o sută de ori. 

La a nouăzeci și noua oară, 

broasca a scos capul afară. 

Mare i-a fost bucuria 

când și-a văzut odrasla jucându-se cu soneria. 

„Adio somn — a zis — n-o să te mai întâlnesc! 

Drumeților, vă foarte mulțumesc!” 

Am plecat lăsând gălăgie în jurul ei 

ca-n jurul șarpelui cu clopoței. 

Dar nu făcusem nici o sută de pași în continuare, 

când un vultur s-a repezit și-a luat broasca în gheare. 

Cu ea, nemaipomenit, 

uite tocmai în vârful cerului s-a suit. 

De-acolo o s-o arunce, cum aruncă jucătorii discul, 

să-i spargă platoșa groasă și-apoi s-o sfâșie cu pliscul. 

Hai să strângem flori și frunze, să le risipim pe vale, 

să cadă broasca pe moale. 

A nimerit într-o claie de fân; ura! am scăpat-o de la moarte.

Vulturul morocănos s-a dus în altă parte. 

De-acum broasca va trăi sub țestul ei, 

400 de ani, ehei! 

Că așa trăiesc ele, mult cât evul mediu, 

nu ca unii oameni, cât un concediu! 

Vine și puiul cel mic dintr-o parte,

frecându-se la ochi de cele-ntâmplate. 

Explică-i tu cum a fost, Ilie, 

și spune-i să nu mai facă abuz de sonerie. 

Că asurzește iarba și mărăcinii 

și, uite, întărâtă vecinii.

Și iar mergi și iar mergi, 

numai pe jos stații întregi!

Totul ar fi fost excelent, 

dacă nu ni se-ntâmpla un accident. 

Tot bătând atâția câmpi de când răsare până apune soarele, 

nu-i normal să ne doară picioarele? 

Eram la o cotitură 

când Radu zice: „Gata, eu am făcut o bătătură. 

Of, 

parcă mi-a intrat un munte-n pantof”.

Atunci ne-am oprit 

și, punând toți degetul la tâmplă, ne-am gîndit. 

Ne-am concentrat cât ne-am concentrat, 

până am hotărât: ne trebuie un cal fermecat! 

Unul cât tot magazinul de jucării de mare, 

un cal care să zboare. 

Și-n loc de copite, 

să aibă aripile potcovite. 

Știți: ca să nu li se tocească vârfurile prea tare și să fie numai zimți, 

când s-ating în zbor de stelele fierbinți.