Sunt pe deplin încredințată:
Marin Sorescu a scris proză ritmată
În „Unde fugim de acasă?”.
Însă vreau să mă fac înțeleasă
Aici, intenționat, o redau ca poezie
Să-ți fie mai ușor de citit ție.
Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești
Aproape e imposibil să te împotrivești
Să nu le ții aproape și să le citești.
A fost odată dar mai este
Fără veste,
intrați și într-o poveste.
Așa, fără vorbe prea multe,
unul după altul, cu mine în frunte.
Luați-o pe poarta asta pe care scrie „A fost doar odată, ca niciodată”,
care ne așteaptă desferecată.
I-am spus portarului că aveți treabă pe-aici,
fiindcă voi sunteți cei doisprezece pitici.
De fapt, sunteți paisprezece (dacă-o să observe,
doi dintre voi spuneți : „Suntem rezerve”).
Și mai spuneți că sunteți în căutarea Zânei Zânelor, furată de-un zmeu din greșeală,
crezând că e cine știe ce procopseală.
Atenție! Aici la fiecare pas
te poți întâlni cu primejdia nas în nas.
Uite, parcă ne-ar fi auzit,
un balaur s-a și ivit.
Unul, două, trei, patru... are capete șapte.
Numai ca să le numeri, pierzi o zi și-o noapte.
Ca scamatorul suflă foc pe nări.
Dacă aș avea la mine țigări,
i-aș ieși în întâmpinare,
suflând și eu dintr-o țigare.
L-aș învălui cu fumul,
n-ar mai vedea nimic și noi ne-am lua drumul.
Dar așa, fuga a rămas ultima noastră salvare.
Luați-o voi înainte, că mie mi-e că fug prea tare.
E pe urmele noastre,
care de frică s-au făcut stele verzi și albastre.
Mirela, aruncă tu acum o gresie,
să nu-și facă balaurul cine știe ce impresie.
Să știe și el că noi l-am citit pe Ispirescu Petre
și știm că apar munți înalți, numai dacă arunci în urmă cu niște pietre.
Priviți-i acum, he, he, he!
Munții au răsărit și-n vârful lor sunt oi care behăie.
Ce mari sunt, bată-i vina!
Eu nu i-aș sări nici cu prăjina.
Dar balaurul — cu el te pui?
Ar mai sări peste încă un munte, dar nu-i.
Nu mai rămâne decât să azvârl eu plușul de pantofi, nedespărțitul meu pluș,
să se facă în urmă un mare ghețuș!
Va aluneca pe el și va cădea.
Ha, ha, ha, dacă-o să-și spargă măcar un cap tot e ceva.
Mi s-a părut,
ori l-a trecut și n-a căzut?
E lângă noi, cum bine vedem.
Opriți-vă, n-are nici un rost să mai fugim când nu mai putem.
Balaurul s-a oprit și el, la un pas.
De ce-o fi strâmbând din nas?
Zice: — Hei, voi sunteți din povestea Merele de aur?
Răsuflăm ușurați. — Bată-te să te bată de balaur!
Povestea Merelor de aur e pe aleea cealaltă, frățioare.
N-ai văzut tăblița indicatoare?
În concluzie,
bine c-a fost o confuzie.
Și uite-așa mergi și mergi... Zi de vară,
zăpușeală.
Nici tu, troleibuze, care alunecă pe ațe,
nici tu, bunici, să te ia în brațe.
Până când... ce sclipește acolo în depărtare?
Un palat la care nu te poți uita decât cu ochelari de soare.
De altfel, în față se află și trei stejari,
în care sunt agățați tot felul de ochelari.
Puneți-vă pe nas sticlele astea colorate — cred că nu-i vreuna lipsă —
afumate ca pentru o mare eclipsă.
Uite și-un copac ceva mai măricel.
Vă dau voie să vă suiți în el.
Cât mai sus, care mai de care,
poate vedeți ce urmează-n continuare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu