Gâștele în afară de pericol

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit, ție.

Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Conform unui anume protocol

Gâștele în afară de pericol

— Urmează să prindem o veveriță, strigă Radu, pornind din vârful unui copac după ea, 

călare pe-o nuia.

— Ba, palatul, țipă Mirela, cred că n-ai uitat de palatul acela pe care ne-ai pus să-l căutăm în depărtare cu ochelari de soare.

Eu tocmai ațipisem, că era mult somn acolo pe câmpie, 

poate unde la fiecare pas întâlneai o pernă din puf de păpădie. 

Of, că nici nu poți să te mai odihnești 

cu copiii ăștia, care-ar sta toată ziua-n povești! 

Hai, pornim spre palat, gata, aici la rădăcina copacului, adunarea! 

și să facem mai întâi numărătoarea. 

Că nu-i mare lucru să se ascundă vreunul dintre voi ca o buburuză, 

sub o frunză.

Cu cât ne apropiem de palat, 

auzim tot mai tare un zgomot ciudat. 

Parcă unui copil de zmeu, fără nici o jucărie, 

îi face bunicul său mizerie. 

De fapt, sunt ușile palatului care vorbesc între ele prin scârțâituri, 

urlând ca dintr-o mie de guri. 

Dăm buzna-năuntru și încă de la intrare 

începem să căutăm zmeul c-o lumânare. 

S-au împuținat zmeii, dragii mei, 

în poveștile vechi te-mpiedicai la fiecare pas de ei. 

Era ușor să fii atunci Făt-Frumos, nici nu mă mir, 

cu așa chilipir! 

Eu zic să ieșim,

să fugim repede de aici, până nu asurzim. 

Nu poate fi nimeni, într-un palat ca ăsta nu rezistă nici măcar mătușile, 

fiindcă scârțâie îngrozitor ușile. 

Așa, iată-ne din nou la soare, 

să suflăm în lumânare. 

Fiind o lumânare focul ăsta mai marele, 

să-l căutăm pe zmeu cu soarele.

Pe la mijlocul poveștii — cred și eu — 

obosești și-naintezi tot mai greu. 

Faci un pas și trebuie să-l faci tot tu și pe celălalt. 

Noroc că mergem acum pe ciuperci, care sunt atât de dese, încât par asfalt. 

Simțiți, măi copii, și voi 

cum crește drumul sub noi? 

Asta se vede după pietre și după furnici, 

care rămân tot mai mici. 

La început pe mine aproape că m-acoperea iarba, 

acum, uite, ating norii cu barba. 

Am ajuns lângă un lac, 

adânc ca o scorbură de copac. 

Pe mal stau gâștele, unele numai în piciorul stâng, 

și plâng.

— De ce plângeți, întrebăm un gânsac, singurul, dintre toți, 

care are și moț.

— Cum să nu ne jelim, 

când uite ce pățim? 

Vecinele noastre, țațele rațele, ne-au lăsat pe drumuri: 

au mințit într-una până ne-au înghețat apa, de-au făcut-o cuburi.

Sunt două zile de când stăm 

aici pe mal și nu putem să ne scăldăm. 

Că în gheață nu poți nici măcar să te uzi,

darmite să te scufunzi. 

Ne-am da măcar de-a săniușul, dar, una, nu ne șade, 

două, ce ne facem de labe? 

Că dacă pe gheață le tocim, 

într-o săptămână le isprăvim. 

Și n-o să mai avem cu ce cutreiera poienele, 

doar labele nu ne cresc în fiecare primăvară ca pantofii voștri sau ca, nouă, penele. 

Deci, cum să nu plângem, copii dumneavoastră, 

când închiși în această situație nu putem sări pe nici o fereastră?

Văzând noi ce mare jale, am ajuns la concluzia că gâștele trebuie ajutate 

și nicidecum mâncate. 

Dacă apa se face bocnă la o minciună de rață, 

ea tot c-o minciună se dezgheață. 

Asta a fost părerea lui Radu, firește, 

care în privința minciunilor știe el ce vorbește. 

Dar eu, în timpul ăsta numai ce mă aplec 

și montez pe o ramură de salcie un bec. 

L-am aprins ziua, amiaza-mare, 

și lacul a-nceput să se dezghețe, crezând că e soare.

Gâștele, ga, ga, ga! huștiuluc, în apă într-o clipă.

Gânsacul mi-a mulțumit, dându-mi o pană dintr-o aripă.

— Când n-o să mai știi ce să mai spui — zice — când te va ajunge năpasta, 

uită-te o dată la pana asta.