Pe fundul tuturor ploilor

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești:

Pe fundul tuturor ploilor

Este ceasul fermecat, 

când peștii împing scoicile pe uscat. 

Peștii ori racii, nu țin minte, 

ca să le-ncarce cu merinde. 

Râme, firimituri de pâine, 

pentru a le trage pline în mare, mâine, 

făcând să scârțâie nisipul de pe plajă, încet, 

la ora patru fără un sfert. 

Trebuie să profităm de această tăcere teribilă, 

când nu se aude nici o chemare la vilă. 

La mare am fost anul trecut (scrie la carte), 

acum o să facem un pas mai departe. 

Un pas mare, 

chiar în mare. 

Hai, Mirela, nu fi supărată, 

încalț-o ca pe o gheată. 

Una cam largă, în care ar încăpea și casa 

și strada 

cu băieții și fetele, 

și tot ai putea să-i legi șireturile. 

Lumea vine aici s-o privească doar pe dinafară. 

Ce atitudine superficială! 

Nouă, va să zică, 

nu ne e deloc frică. 

Am băut apă multă acasă, cam câte o litră. 

De-aia acum nu ne-necăm, 

doar ne scufundăm, 

ne scufundăm. 

Ce ne salvează e că nici unul nu știm să-notăm. 

Asta ne-ajută, nici gând, 

și ne dă curaj să ajungem mai repede la fund. 

Acolo vom vedea tot felul de alge amare, 

printre care înoată topoare. 

Deocamdată întâlnim numai pești 

strălucind prin apă, parcă ar fi pictați pe ferești. 

Se miră ca niște copii 

că suntem ca ei, vii. 

Pentru ei, am luat special în buzunare, 

presați pureci de mare, 

uscați. Obraznicii, vin și mi-i mănâncă din palmă, frumos, cu botul, 

mângâindu-mi, cu coada, cotul. 

Și se țin după noi scai, 

formând un fel de imens alai. 

Nu, mai bine zis, un evantai. 

Dacă cineva se va-ncălzi, 

îl poate folosi. 

Desigur, să nu-l miște prea furtunos, 

că împinge vapoarele-n adâncul primejdios.

Unele au mai fost luate de talaz 

și, vezi, stau răsturnate și azi. 

Această corabie cu pânzele numai ațe 

se roagă s-o luăm în brațe... 

Și, tot-așa, ne lăsăm încet, la vale. 

Apa e un teren alunecos și foarte moale. 

Peștii cresc ușor prin ea, 

ca prin pământ iarba. 

După cum era de așteptat,

fundul mării e supraaglomerat. 

Fel de fel de șerpi și alte lighioane 

fac bule de aer și baloane. 

Caii de mare tropăie peste tot, grămadă, 

cu covrigi de șerpi în coadă.

Peștișorii se joacă cu cochilii de boabe de fasole 

și caută prin bărcile înverzite busole. 

Nu c-ar fi ahtiați să afle nordul, sudul sau estul, 

pe ei îi interesează din busolă restul: 

după gradul cutiei, de perfecționare, 

știu că afară e secolul cutare 

sau cutare. 

(Deci, tot un fel de orientare). 

Ar fi multe de văzut în acest loc sticlos, 

unde marea se termină-n jos. 

De ce vietățile toate 

au gurile căscate? 

Nu e lumină aici, e un întuneric groaznic, 

că soarele e tocmai la dracu-n praznic. 

De aceea, viețuitoarele țin deschisă gura, 

luminând fundul mării cu dantura.

Ce-ar fi să fierbem și noi o ciorbă pescărească, 

într-o scorbură de țestoasă (broască)? 

Luați cu lingura, cât e fierbinte, 

ciorba asta bună o s-o țineți minte. 

Așa, acum ne-am pus burta la cale — 

și-n felul ăsta ieșim din mare.