Sunt pe deplin încredințată:
Marin Sorescu a scris proză ritmată
În „Unde fugim de acasă?”.
Însă vreau să mă fac înțeleasă
Aici, intenționat, o redau ca poezie
Să-ți fie mai ușor de citit ție.
Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești
Aproape e imposibil să te împotrivești
Să nu le ții aproape și să le citești:
Hai să intrăm în această cetate,
din pură curiozitate.
Adică pentru o zi fiecare copil mic
să-și fie lui însuși bunic.
Să-și spună povești și singur să-și dea plin de gravitate sfaturi,
pe care tot el să le creadă în taină fleacuri.
Deci astăzi n-o să ne mai scapere
pe nici un drum picioarele:
stăm acasă și zicem că ne dor șalele.
Of, eu simt creștetul parcă-mi cresc din el cuie
și mai am alt junghi tocmai la mama dracului, în călcâie.
Nu știu, ați remarcat oftatul?
Bătrânețea începe, așadar, o dată cu văitatul.
Iată-ne într-o lume fermecată,
pe lângă care orice poveste pare seacă și adevărată.
Din copii am devenit dintr-o dată moși
și strămoși
și purtăm galoși.
Am văzut în viață atât de multe,
încât, ca să nu le uităm, ne-am făcut noduri în ridurile de pe frunte.
Va să zică, soarele acolo apune și dincolo răsare,
iar apa curge numai de la deal la vale.
Am învățat ghinionul nostru pe brânci,
de când eram țânci.
De-aia la toate lucrurile rele sau bune
putem da acum din cap cu înțelepciune.
Ioane, tu mă auzi?
Vorbim cam tare, să zicem că suntem surzi.
Ne-a rămas nasul numai pentru zile mari
și trebuie să-i punem și lui ochelari.
Pielea de pe mâini s-a cam bătucit
și ne trebuie o pereche de ochelari și pentru pipăit.
M-am întrebat eu toată viața:
cam cum se simte un licurici dimineața?
Toată noaptea cu făptura lui, deșteaptă,
a făcut lumină în stânga și-n dreapta.
Și deodată îl cuprinde uimirea
când simte că i s-a întrerupt strălucirea.
Ziua n-are mai mult foc pe el decât urzicile.
Dau peste el și-l calcă, pardon, până și furnicile.
Totul e clar:
când ești bătrân trebuie să mergi cu mașina sau cel puțin într-un car.
Ești ca în vârful unui munte urcat, călcând piatră cu piatră
și acum parcă te duci unde ai treabă cu munte cu tot odată.
Face pentru greutatea asta măreață
să trăiești o viață?
Dar ne-au intrat niște lacrimi în ochi și ne strâng,
iar bunicii noștri adevărați, știți și voi, niciodată nu plâng.
Uite, tocmai răsare în fereastră luna —
să le dăm hainele înapoi și să le sărutăm mâna.
Și să le spunem că, așa cum sunt,
sunt cei mai grozavi de pe pământ.
Că din barba lor albă și mare
izvorăște numai liniște și împăcare.
Dar să nu le spunem că am fost și noi bătrâni într-o doară,
dintr-o dimineață până într-o seară.
Iute înapoi până la copilărie, să întinerim.
Și să plângem acolo cât poftim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu