Muntele cel Hodoronc-Tronc

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Plecâm cu bocancii bonc-bonc-bonc

pe Muntele cel Hodoronc-Tronc

M-am făcut luntre și punte 

și v-am adus de la mare la munte. 

Mă gândisem să vă las la București 

și să vă duc munții acolo, într-o traistă de povești. 

Dar când să-i fac frumos ghem, 

munții n-au vrut să încapă în tren.

Au zis că ei nu se mișcă din așezarea lor străveche,

numai fiindcă sunteți voi niște leneși fără pereche. 

Acum uitați-vă: toți sunt făcuți din piatră 

(care e un fel de prefabricată). 

Nu știu când au crescut acești ștrengari,

că omenirea când a venit i-a găsit mari. 

Se opriseră ca niște elefanți în zare, 

cu tot cerul în spinare. 

Bine că nu le vine în cap să plece acum mai departe, 

că n-am avea unde să ne dăm la o parte.

Munții noștri sunt bogați ca soarele. 

Au aur și argint în toate buzunarele. 

Creasta aia, care parcă se clatină,

cred că e de platină. 

Unde te-ndrepți dai de nuiele pentru fluiere și de bușteni groși.

Sub pietre sunt cărbuni, cu care desenează locomotivele aburi pufoși. 

Au fier, var, sare, dar ce n-au?

Chiar și lupi care fac „hauhau”. 

Ca să nu mai vorbesc de ape minerale și alte izvoare: 

cu ele munții se spală și pe picioare. 

Da, da, nu mai sunt alții care să le semene.

Uite, ne fac semn să intrăm în ei ca-n cetatea lui Cremene.

Câțiva munți Carpați sunt mai înalți 

decât ceilalți. 

Când se uită în jos, uneori, 

le vine amețeală și-atunci își pun comprese cu nori. 

Căci să știți: munții sunt cei care dirijează ploile, 

spunându-le norilor: „Ce vă îngrămădiți toți aici ca oile? 

Mă, apă chioară, nu mă auzi? 

Plouă mai la câmpie, că mă uzi”.

Năzdrăvanilor, stați! 

M-am luat cu vorba și am uitat să vă spun să respirați. 

Pentru că lumea — să nu vă mire —

vine la munte mai mult să respire. 

Cică aerul de aici conține 

nu știu ce vitamine. 

Și dacă-l tragi în piept zi de zi, cuminte, 

te faci sănătos pe șapte ani înainte.

Vedeți stânca aia bătrână 

care seamănă cu o mână? 

Este mâna fermecată cu care muntele ajută farmacia 

și ne ia nouă astenia. 

(Tăticul știe ce e aia, 

cum știți voi de-a puia-gaia). 

Așa. Acum am ajuns într-o poiană. 

Puteți călca pe iarbă ca pe un covor sau o blană. 

Dar nu-mi plecați singuri prin păduri, aoleu, 

că munții au prăpăstii mai mari decât cele pe care vi le spun eu. 

În ele se ascund jivinele 

și își înfig brazii rădăcinile. 

Brazii sunt cei mai buni alpiniști, copii. 

Se suie până în vârful muntelui fără frânghii.

Pentru voi munții au și niște, ascunzișuri multe ca frunza și iarba, 

parcă ar fi fost făcuți pentru baba-oarba.

Te ascunzi colo, după un copac, și când strigi: „Sunt gata, Chimiță!” 

te găsește imediat un urs ori o veveriță. 

Pentru că toate animalele de care v-am vorbit și multe alte păsări cu pene 

stau în munți ca în cartea cu desene. 

Nu pot, 

căci le-aș arăta eu cu degetul de la coadă și până la cioc sau la bot. 

Ele se joacă de-a pitulușul pe după stâncă 

și când se prind se mănâncă. 

Iar acum au fugit de aici, 

fiindcă știu că noi suntem voinici, 

și urcăm către vârful muntelui, pe poteci, 

ținându-ne, de ciuperci.