La ce latră Grivei?

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mai jos, aflăm cu temei

La ce latră Grivei?

Sunt pe deplin âncredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

ân „Unde fugim de acasă?”.

ânsă vreau să mă fac ânțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te âmpotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești:

Luați-vă de mână. 

Gata. Astăzi mergem în Lună. 

Noi putem părăsi planeta 

chiar dacă nu e gata racheta.

Fiindcă, la urma urmei, o să mergem în Lună pe jos, 

că e drumul frumos. 

Ne uităm bine unde se vede o rază care arde subțire ca un pai, 

și ne vom ține de ea scai.

Dincolo de zare, 

poteca o ia drept spre Soare. 

Acolo dăm drumul baloanelor colorate, 

luate pentru orice eventualitate. 

Baloanele se-nalță, se-nalță 

și ne ridică-n sus ca-ntr-o balanță. 

În jurul noatru vom auzi cum răsar stelele, 

cu un fâșâit ușor, parcă se deschid umbrelele. 

Luna se va face tot mai mare, 

și la urmă ne va răsări exact sub picioare.

Îmi pare bine 

c-aveți încredere-n mine 

și faceți întocmai cum v-am spus, 

ca s-ajungeți sus. 

De altfel, iată, am și ajuns. 

Bănuiam eu că sunt vorbă lungă 

să v-ajungă, 

dar acum — asta-i bună! — 

nici nu știu când v-am pălăvrăgit pân’ la Lună. 

Suntem pe steaua aia mare de stei, 

la care latră noaptea Grivei. 

De ce nu ne-a ieșit nimeni în întâmpinare

să ne dea o floare? 

Fiindcă aici nu sunt flori, 

nici animale, nici nori. 

De asemenea, e adevărat, 

nu este aer de respirat.

Luna este un pământ neisprăvit. 

A-ncercat ea niște păduri și niște ape, dar nu i-au ieșit. 

Asta-i situația, n-ai ce-i face. 

Va trebui să umplem noi Luna, ce mai încolo și-ncoace. 

Odată și odată, 

tot trebuia să repare cineva jucăria asta stricată. 

Eu am susținut de-atâtea ori: 

noi, copiii, suntem cei mai grozavi inventatori. 

Nu e aer în Lună? Nu ne pasă, 

am adus de-acasă. 

Iată, dezumflăm baloanele pe care le-am umplut cu vânt, 

pe Pământ. 

S-a luminat cerul Lunii cu aer... Așa, 

acum mai poate omul respira. 

Și se mai poate juca. 

În țara asta pustie, care strălucește ca o agrafă 

nu-s condiții omenești de trai decât pentru girafă.

Că ea întinde gâtul ei lung în vânt 

și paște iarbă pe Pământ. 

Deci, prima etapă de populare a Lunii va fi... care, ghici? 

Aducerea unei girafe de la cel mai apropiat circ, aici. 

Am și adus-o eu, chiar în clipele acestea, 

ca să scurtăm povestea. 

Acum știți ce e? 

Uite, mi-a mai venit o idee. 

Să rugăm frumos girafa asta să ne care într-o săptămână 

cele necesare pentru înființarea vieții pe Lună. 

Pentru că și așa 

ea tot seamănă cu o macara. 

Ce aducem mai întâi la noi? 

Asta vă roade acum pe voi.

Trebuie să facem o listă 

în privința asta, realistă. 

Dintre animale vom aduce numai strictul necesar. 

De exemplu, lupul nu-l vom aduce, că e... măgar! 

Și uite, azi o floare,

mâine o privighetoare, 

azi un cățel, 

mâine un purcel, 

azi un ou, 

mâine un bou, 

Luna se va umple de verdeață, 

de viață 

până poimâine dimineață.

Pământul

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mergem pe dedesubtul

Să inspectăm Pământul

Noi n-am fost sub pământ — dacă-mi aduc bine aminte. 

Vom da acum o raită, în câteva cuvinte. 

Făt-Frumos cobora pe tărâmul celălalt 

pe o funie de coajă din teiul cel mai înalt. 

El cobora, cobora, 

și teiul se descojea, se descojea. 

Când i se uscau toți teii ca unul,

însemna că gata, i s-a sfârșit și drumul. 

Noi trebuie să găsim însă un loc mai puțin alunecos 

în jos. 

Să căutăm locul cel mai bun de ducă 

(numai leneșii dau buzna în pământ pe unde apucă). 

Dar pe aici nu văd fântâni, numai găurici 

foarte mici. 

Cum fac furnicile de nu dau în ele, 

păcatele mele? 

Iată și una de șarpe, 

care cine știe din ce bea acum lapte. 

Dar nici ea nu duce decât până sub rădăcinile de arțari, 

iar noi avem gânduri infinit mai mari. 

Vulpea dă din cap ca o hoață mare: 

ea știe într-un gard o bortă oarecare. 

Lasă, intrăm mai bine printr-o peșteră, 

descoperită acum de mine sub o foaie veștedă.

Sunt aici două ferestruici gemene: 

„Poftiți înăuntru ca-n țara lui Cremene”.

Globul pământesc văzut din interior 

îți dă un alt fior 

decât văzut din exterior. 

Sună pietrele pe unde treci, 

iar de tavan atârnă lilieci 

(ca niște lămpi negre și chioare

care fac bezna să aibă continuare). 

Au rămas în urmă iarba și vântul, 

sub pământ e altfel pământul. 

E mai îndesat, 

mai adevărat. 

Parcă cel de afară e numai fumul și putregaiul, 

aici e focul și jeregaiul. 

Toate lucrurile de acolo sunt începute aici, 

de la elefanții circului și până la nedresatele furnici. 

Vulturul, care prin vârful cerului zboară, 

are sub pământ măcar o gheară. 

Măcar umbra care-l ține e pământească, 

ea-l face printre stele să nu se risipească.

Să încetăm o clipă gălăgia din gând 

și să ascultăm cum începe lumea din pământ. 

Cum crește din el lent, 

ca o statuie din postament. 

Ciuruit e acest glob ca un ou,

dar la mijloc parcă e nou. 

Stâlpii de gheață și vetrele de foc 

stau, uite, la un loc. 

Cărbunele prinde încet să facă pene, 

vor ieși din el cine știe ce coțofene. 

Că dintr-un pietroi sărac 

s-a-ncropit abia un rac. 

Iar dintr-unul și mai sărac — 

un ac. 

Aurul prin firide-l ghicești, 

ca niște ochi pentru pești. 

Doamne, e extraordinară această peșteră, 

descoperită sub foaia cea veștedă! 

Când ne vom întoarce la lumină, tot ce aici era abia urzit, 

vom găsi acolo de mult isprăvit. 

Va fi frumos, 

cu cer pe sus și drum pe jos. 

Soarele va avea răsărit și soare-apune 

și veverițele vor ronțăi alune. 

Pe oameni va crește barba 

și după aceea iarba. 

Iepurii vor fi goniți tot pe patru picioare — 

mă rog, totul exact ca-n poveștile noastre anterioare.

De-a Delta Dunării

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Într-o rezervație a țării

De-a Delta Dunării

Delta, după câte știu, 

seamănă cu lacul cel Cenușiu,

unde pelicanul bătrân stă toată ziua grav, 

așteptând un fotograf. 

Ca să-i iasă poza bine, nici nu se mișcă din loc.

și ține și-un pește-n cioc. 

Dar, râdea un guguștiuc, 

cică peștele-i de cauciuc! 

Aici, în deltă, vedeți, pe lângă foarte mulți pelicani, 

mai există și lișițe, nagâți și cormorani. 

O, aici sunt toate păsările de pe pământ (dacă nu și ceva în plus, 

adică păsările din Luna de sus). 

S-au adunat în aceste locuri pline de vrajă, 

ca să facă plajă. 

Eu mai cred că ele bat mările și poienele 

până aici și ca să-și arate penele. 

Pentru că, anual, în Delta Dunării se deschide, pentru o lună și jumătate, 

Expoziția păsărilor neîmpăiate. 

Nu vedeți că toate 

au sprâncenele și penele care mai de care mai frumos colorate? 

Unele și le vopsesc cu verdeață de alge 

din fluviul Gange, 

altele cu untură de crocodil 

din Nil, 

sau mai știu eu cu ce boia

din Africa. 

După aceea își lustruiesc penele cu un pluș

și își fac ciocul cu ruj. 

Bineînțeles, la sfârșitul sezonului pasărea cea mai frumoasă 

primește premiu o broască țestoasă.

Intrăm, acum într-o pădure 

unde nu cresc mure.

Copacilor înalți, care au în vârf un pămătuf, 

li se spune în limba deltei „stuf”. 

În fiecare dimineață, 

aici e raiul puilor de rață, 

de nagâț și de bâtlan. 

Trestiile le țin loc de tobogan. 

Se suie unul 

în capul altuia până când ultimul 

ajunge în vârful trestiei, cea mai înaltă, 

și de-acolo alt pui îi dă brânci în baltă. 

Acolo încep să bea apă — nu ca să se înece, 

ci, așa, le place, că e rece. 

Să știți: păsările astea toate 

știu de mici să înoate. 

Cineva spunea un lucru nou: 

că ele ar învăța să înoate chiar în ou. 

Cică în fiecare găoace 

cartea de citire zace. 

Când puiul de rață învață pe de rost totul, 

sparge coaja cu ciocul. 

Și cât e el de pui 

toată balta e a lui.

Ce să vă mai spui? 

Apa asta, pe care plutește plaurul,

e scumpă ca aurul. 

În primul rând, e dulce, de la cercul de la suprafață rotund, 

și până la ierburile de la fund. 

Și apa dulce 

mult aduce. 

Unde mai pui, 

aceste păsări și acești pui, 

acești pești, 

de care nu ai loc să te-nvârtești;

Și acești brotaci 

care scot limba la fluturi și la gândaci!

Vedeți stuful 

că-și scutură pămătuful? 

Ei, aflați că eu, cu o șmecherie, 

pot scoate din stuf hârtie. 

C-am aflat că-n fiecare trestie ce se leagănă peste mâl 

stau coli de hârtie sul. 

Dacă ești scriitor ești fericit: 

cu o trestie de-asta te-ai procopsit. 

Scoți tot papirusul din ea 

seara, 

și trestia se umple la loc dimineața. 

Pe o trestie de-asta îți poți mâzgăli, cum vrei, toată viața.

Și acum să lăsăm lotca să ne poarte 

mai departe. 

Păcat că ea nu poate trece de-a curmezișul 

prin toate coclaurile și pe sub tot păpurișul. 

Dar iată aci un cârd de bâtlani pescari, 

cu ciocurile aspre, bătute de vânturi mari. 

Dacă le dau niște guvizi, 

ei o să ne fie ghizi,

Câte unul, ușor, 

trecem din barcă pe spinarea lor. 

Așa ... E mai bine așa. 

Doamne, ce ne vom plimba! 

N-o să ne rămână nici o insulă necunoscută, nici una, 

nici o barză nearătată cu mâna. 

Ba chiar și stelele din baltă le vom număra. 

Și-n timpul ăsta, 

lin, lin, pe sub picioare

vom simți cum se varsă Dunărea în mare.

Muntele cel Hodoronc-Tronc

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Plecâm cu bocancii bonc-bonc-bonc

pe Muntele cel Hodoronc-Tronc

M-am făcut luntre și punte 

și v-am adus de la mare la munte. 

Mă gândisem să vă las la București 

și să vă duc munții acolo, într-o traistă de povești. 

Dar când să-i fac frumos ghem, 

munții n-au vrut să încapă în tren.

Au zis că ei nu se mișcă din așezarea lor străveche,

numai fiindcă sunteți voi niște leneși fără pereche. 

Acum uitați-vă: toți sunt făcuți din piatră 

(care e un fel de prefabricată). 

Nu știu când au crescut acești ștrengari,

că omenirea când a venit i-a găsit mari. 

Se opriseră ca niște elefanți în zare, 

cu tot cerul în spinare. 

Bine că nu le vine în cap să plece acum mai departe, 

că n-am avea unde să ne dăm la o parte.

Munții noștri sunt bogați ca soarele. 

Au aur și argint în toate buzunarele. 

Creasta aia, care parcă se clatină,

cred că e de platină. 

Unde te-ndrepți dai de nuiele pentru fluiere și de bușteni groși.

Sub pietre sunt cărbuni, cu care desenează locomotivele aburi pufoși. 

Au fier, var, sare, dar ce n-au?

Chiar și lupi care fac „hauhau”. 

Ca să nu mai vorbesc de ape minerale și alte izvoare: 

cu ele munții se spală și pe picioare. 

Da, da, nu mai sunt alții care să le semene.

Uite, ne fac semn să intrăm în ei ca-n cetatea lui Cremene.

Câțiva munți Carpați sunt mai înalți 

decât ceilalți. 

Când se uită în jos, uneori, 

le vine amețeală și-atunci își pun comprese cu nori. 

Căci să știți: munții sunt cei care dirijează ploile, 

spunându-le norilor: „Ce vă îngrămădiți toți aici ca oile? 

Mă, apă chioară, nu mă auzi? 

Plouă mai la câmpie, că mă uzi”.

Năzdrăvanilor, stați! 

M-am luat cu vorba și am uitat să vă spun să respirați. 

Pentru că lumea — să nu vă mire —

vine la munte mai mult să respire. 

Cică aerul de aici conține 

nu știu ce vitamine. 

Și dacă-l tragi în piept zi de zi, cuminte, 

te faci sănătos pe șapte ani înainte.

Vedeți stânca aia bătrână 

care seamănă cu o mână? 

Este mâna fermecată cu care muntele ajută farmacia 

și ne ia nouă astenia. 

(Tăticul știe ce e aia, 

cum știți voi de-a puia-gaia). 

Așa. Acum am ajuns într-o poiană. 

Puteți călca pe iarbă ca pe un covor sau o blană. 

Dar nu-mi plecați singuri prin păduri, aoleu, 

că munții au prăpăstii mai mari decât cele pe care vi le spun eu. 

În ele se ascund jivinele 

și își înfig brazii rădăcinile. 

Brazii sunt cei mai buni alpiniști, copii. 

Se suie până în vârful muntelui fără frânghii.

Pentru voi munții au și niște, ascunzișuri multe ca frunza și iarba, 

parcă ar fi fost făcuți pentru baba-oarba.

Te ascunzi colo, după un copac, și când strigi: „Sunt gata, Chimiță!” 

te găsește imediat un urs ori o veveriță. 

Pentru că toate animalele de care v-am vorbit și multe alte păsări cu pene 

stau în munți ca în cartea cu desene. 

Nu pot, 

căci le-aș arăta eu cu degetul de la coadă și până la cioc sau la bot. 

Ele se joacă de-a pitulușul pe după stâncă 

și când se prind se mănâncă. 

Iar acum au fugit de aici, 

fiindcă știu că noi suntem voinici, 

și urcăm către vârful muntelui, pe poteci, 

ținându-ne, de ciuperci.

Marea, o apă folositoare

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mai jos, estival-corespunzătoare

E: Marea o apă folositoare

Marea este și pentru cei mici, 

nu numai pentru părinți și bunici. 

Și la urma urmei, ei nici nu știu să se joace ca voi pe plajă, în nisip, 

în fel și chip, 

făcând palate în care, pe furiș, 

intră scoicile prin acoperiș. 

Părinții toată ziua ar vrea să vă culce. 

Să vă spun un secret: ei au venit la mare numai ca să vă încurce. 

Așa le merge gura: „Ce faci?” „Unde te duci?” „Stai aici!” 

Mai rău ca la bunicii care s-au făcut mici. 

Dar acum ați venit cu mine și eu, știți, nu fac scandal. 

O să vă explic marea, val cu val.

Marea este o apă folositoare. 

Ea se întinde de aici și până în zare.

Se întinde și mai departe, firește, 

dar marea aia nu se vede și nu ne privește. 

Vapoarele alunecă pe apă: fâș, fâș,

ca la un fel de săniuș. 

Dar mai bine dacă privești, 

vezi că alunecă pe pești. 

Peștii sunt aici mulți ca iarba. 

Și cresc singuri, cum îmi crește mie barba.

Unii dansează, alții au pene de papagal 

și cântă pe lângă Insula de Coral.

Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferăstraie 

și, dacă te prind te taie. 

Unde este apa mai adâncă 

înoată niște pești urâți, atât de urâți, că nici ei între ei nu se mănâncă.

Porcul de mare râmă algele pe lângă maluri, 

de se fac deasupra valuri. 

Foca este aproape cât luna. 

N-am o undiță la-ndemână, că acum aș prinde una. 

Dar mai bine hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă valul 

și să privim Malul. 

Știți din povești că mările toate

au pe fundul lor numai palate. 

Oamenii au scos cu niște frânghii palatele din mare, 

să mai stea și pe pământ, în soare. 

Priviți aceste castele, 

cum curge sarea pe ele... 

Și încă nu ați văzut totul. 

Cel mai frumos e portul. 

În port, marea scapă printre pescăruși, ca printr-o plasă. 

Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem și noi pe-acasă. 

Se suie oamenii în ele, își aprind țigarea 

și se joacă de-a depărtarea. 

Farul acesta — ce înaltă-i e talia! — 

se vede în toată lumea, până la Mangalia.

Când marea are vreun necaz în familie, fulgeră și tună. 

Asta se cheamă „sezon de furtună”. 

Atunci pe plajă nu mai stai, 

sugând dintr-o rază ultravioletă, ca dintr-un pai. 

Furtuna trece repede, apare soarele 

și noi alergăm către plajă de ne sfârâie picioarele. 

Ieșim de prin case și de sub pălării, 

ca melcii din cochilii. 

Dar să știți, copii: ce e prea mult strică în viață, 

cum scrie și pe borcanul de dulceață. 

Deci să nu-mi stați toată ziua în soare, 

că n-aveți șapte piei pe spinare. 

Ci să vă uitați cum fac plajă valurile, care aleargă iute 

și se întorc pe partea cealaltă după două minute.

Fugă cu mingea

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mai jos, sportiv motiv te împingea

S-o iei la Fugă cu mingea

O curte mare, cât cuprinzi cu privirea, 

unde bat mingea oamenii în toată firea. 

Deși, în general, ei nu sparg geamuri, sau mai știu eu, vreun cristal, 

se strâng în jur tot felul de vecini și țipă la ei a scandal.

Dar să fim atenți la jucători, 

care sunt formidabili (uneori). 

Joacă atât de frumos, 

încât crește iarba sub pașii lor, jos. 

Atunci pe tot stadionul trec fiorii, 

ca toamna printre nori cocorii. 

Dau atât de tare în minge, încât fiecare lovitură înseamnă gol, 

sau ceva asemănător.

Chiar și luna provine de la un șut. 

Este o minge care n-a mai căzut. 

Unele mingi aruncate așa, 

se prind pe cer, naiba să le ia! 

O, stați puțin, că mi-am adus aminte! 

Nu-i adevărat ce v-am spus mai înainte. 

Nimeni aici nu țipă și nu plânge, 

zgomotele astea vin tot din minge. 

Că ea e plină, măi băiete, 

cu tot felul de vaiete.

Și când o atinge cu piciorul nenea Ion, 

vaietele se varsă pe stadion. 

Uitați-vă acum în jur; 

oamenii aceștia sunt muți, v-o jur. 

Pe ei niciodată n-o să-i auziți strigând,

iar dacă se-ntorc acasă răgușiți, să știți c-au răgușit în gând.

Și acum o fază pentru care toată săptămâna rândunica 

se va nesuferi cu pisica. 

Un jucător plimbă mingea cu capul și pe picior, 

ca un jongleur. 

Ca fulgerul a înaintat, 

dar în fața porții s-a-mpiedicat. 

Suntem în minutul 27, 

către el zboară lin un stol de sticle de bere și lapte. 

Se poate spune, din acest punct de vedere, 

că pe stadion curge lapte și bere.

După cum vedeți, și oamenilor mari le cam place 

să se joace. 

Fotbalul ăsta, cu toată zarva, 

e un fel „de-a baba oarba”. 

Adică jucătorii noștri parcă — aoleu! —

dau în minge legați c-o basma la bombeu 

(în loc de ochi). 

Nu le fie de deochi! 

În alte părți, oamenii se luptă cu taurii cei țepeni în copite 

și cu coarnele pe gresia lunii ascuțite. 

Cum voi vă jucați „de-a v-ați ascunselea”,

jocul ăla s-ar putea numi „de-a v-ați împunselea”. 

Iar mai demult, în loc de minge, se aduceau tigri ori fioroși lei 

și tu trebuia să dai cu piciorul în ei. 

Atunci venea la stadion prea multă lume, 

de-aia din când în când se dădea drumul la lei direct în tribune. 

Numai așa oamenii se hotărau să mai părăsească jocurile, luând drumul casei și al cetății, 

ca să facă istoria antichității.

Dar ce vă tot vorbesc mereu, 

când nu mă aud nici eu? 

În urechea mea cea stângă 

cineva a început să plângă. 

Și-n urechea mea cea dreaptă 

o talangă se deșteaptă.

Cunoștințe peste cunoștințe

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mai jos alte zoologice științe

În Cunoștințe peste cunoștințe

Uite, animalele nu mai stau în cuști, deoarece sunt domestice. 

Adică toate sunt animale civilizate. 

Așa că e bine să nu vă strâmbați la cai sau să scoateți limba la oi, 

că râd de voi. 

Este un animal foarte folositor vaca, 

și ce suflet bun are, săraca. 

Să vă mai spun 

că și purcelușii folosesc foarte mult săpun? 

Ei știu cu toții mai bine decât unii dintre voi 

că nu te poți spăla cu noroi. 

Toate oile pe care le vedeți dincoace formează o turmă 

(Mirela, iar ai rămas în urmă!). 

Și oile lucrează lapte, brânză și smântână. 

Dar datoria lor de căpetenie e să ne dea flanele de lână. 

De altfel, să vă spun drept, lor nici nu le place 

să poarte vara cojoace. 

Singure merg, o dată pe an, 

să se tundă la cioban, 

cum mergeți voi cei mai mici

la „Ciufulici”. 

Numai că oile nu au pretenția, când le taie lațele nenea Stan, 

să le pună călare pe un lup sau pe un aeroplan.

Oile știu munții noștri pe dinafară, 

că ar putea să vorbească despre ei la școală.

Auziți vuietul ăsta ca de grădiniță de scandalagii? 

Ne apropiem de pasări. Tii! 

Tii! 

Rățuștele iar se ceartă pentru jucării! 

Dar pe voi vă rog să fiți cuminți. 

Puii pe care-i vedeți aici încă nu sunt fripți. 

Uitați-vă bine: 

cu câtă poftă ciugulesc ei vitamine. 

Găina care se plimbă printre ei, cu atâta fală, 

e o cloșcă, adică o incubatoare naturală. 

Ea a tot dat ocol cuibarului și are bunătatea

să clocească singură ouăle, când se întrerupe electricitatea. 

Năzdrăvanul ăsta roșu, 

l-ați ghicit, este cocoșul. 

Găinile îl urmăresc pas cu pas, 

pentru că e singura pasăre cu ceas. 

Dar ceasul lui nu se vede, întrucât 

îl poartă undeva în gușă ori în gât. 

De fapt, e un deșteptător mai mare 

pe care-l pune să sune când soarele răsare. 

Așa. Am ajuns și la lac, 

unde fac rațele cele bătrâne „mac-mac” 

și unde gâștele se scaldă și fac 

și ele toate boroboațele. 

Vedeți gâștele și rațele? 

Arză-le-ar focul să le arză! 

Stau pe apă ca pe varză! 

Și toată ziua (vezi că le sperii!) 

beau doar apă, ca șoferii. 

Și pentru că a venit vorba: unde-o fi mașina aia? 

Că nu ne-o fi luat-o gaia? 

Dar nouă tot nu ne pasă. 

Avem cu ce merge acasă,

să nu-ntârziem de la prânz: 

încălecăm pe câte-un mânz.

La Grădina zoologică

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mai jos, în cheie biologică

mergem La Grădina zoologică

... Grădina zoologică e un fel de magazin de jucării,

unde tigrii, girafele și leoparzii sunt vii. 

Rogi lupul să te ia puțin în cârcă

și când colo te mănâncă. 

Hei, ca pe Scufița Roșie te-ar mânca, 

cușca dacă l-ar lăsa. 

Dar, vedeți, aceste cuști de fier, sau colivii, 

sunt ca niște bunicuțe ale lor: au grijă să nu facă prostii. 

Copii! lăsați un pic gălăgia. 

Faceți acum cunoștință cu zoologia. 

Iată aici reprezentanții mândrei faune, 

care știu să urle, să ragă, să zbiere și să schiaune. 

(Dar, mirați-vă mai încet, dragii mei, 

că asurziți acești lei.) 

Oriunde întorci capul vezi un șarpe sau un leopard, 

care sare peste un gard.

Iată tigrul adus din Bengal cu cheltuială. 

Toată blana de pe el e naturală. 

Mirela, acela nu se strigă „cuțu-cuțu”,

că e struțul. 

Balaurul care se prăjește pe nisip e crocodilul, 

iar bazinul de lângă el e Nilul. 

Elefantul care vă privește ursuz 

e întrebuințat în loc de troleibuz.

Încaleci pe el dimineața și pleci la școală, 

mergând o mie de stații prin pădurea ecuatorială. 

Sahara e o regiune și mai dificilă. 

Pe acolo circulă numai această cămilă.

Orișiunde ar pleca, 

își ia întotdeauna apă cu ea, 

așa cam la vreo două-trei butoiașe; 

cred că în cele două cocoașe! 

(Fiindcă-i limpede ca bună seara: 

nu poți ști când curge apa în Sahara!) 

Cangurul, uite, are blana roșă. 

Ca să nu-și piardă puii, îi poartă cu el într-o sacoșă 

(că i-a mai pierdut odată, 

i-a căutat Australia toată). 

Lupul trăiește în haite și pe la noi. 

Mănâncă dimineața oi, la prânz oi, și seara tot oi. 

Din cauza acestui meniu fix, umblă oamenii după el prin păduri, cu puști și cu topoare, 

să-l cam omoare. 

Ursul polar 

poartă, ca un moș, cojoc și fular. 

Îi e ciudă că aici nu-i așa ger 

și-ar intra într-un frigider. 

Ce să vă mai arăt? Rinocerul? Dromaderul? Grădina zoologică e foarte frumoasă, 

dar eu zic să mai mergem și-acasă. 

E târziu: a sunat șarpele cu clopoței 

de ora trei. 

Și animalelor nu le place să mai întârziem pe-aici 

după orele lor de servici.

Ș-apoi, cei urâți or fi venit de la lucru acasă 

și acum ne așteaptă la masă. 

Și e musai până mâine în zori, 

să le povestim totul, măcar de-o sută de ori. 

Cum a fost, cum a decurs toată treaba... 

Altfel, înseamnă c-am văzut atâtea jivine degeaba.

Scamatorii, scamatorii, scamatorii

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mai jos, de trei ori magicării:

Scamatorii, scamatorii, scamatorii

Ați văzut voi, copii, 

un om care mănâncă săbii de trei ori pe zi? 

Și care scoate un porumbel, soarele și tot cerul dintr-o batistă? 

N-ați văzut, puneți-l pe listă. 

Dar ursul care a învățat carte 

și spune la toată lumea că vrea să urmeze mai departe? 

Știți cum se face să dispară în ceață 

un borcan cu dulceață?

Tii! 

Dar multe nu știți voi, copii! 

Repede la circul cel mai înalt 

să vă îmbogățiți cunoștințele în asalt. 

Aici e ca la teatru,

înțelegi totul dacă ești cu ochii în patru. 

Cântă muzica, spectatorii au înlemnit: 

programul e nemaipomenit. 

Un om pescuiește, aruncând undița în sală, 

ca în iazul de la moară. 

Din coafura unei doamne frumoase 

a scos două broaște țestoase, 

iar din sufletul unui vecin 

a pescuit un rechin. 

Să nu credeți că toate acestea sunt minciuni 

sau că, doamne ferește, la circ se întâmplă minuni.

Acrobații aceștia, care se dau peste cap în aer, pot sări așa

fiindcă sorb multă cafea.

Eu — las’ că-s și mai ușor — 

dacă beau două cafele, zbor! 

Mă ține atmosfera ca pe aeroplan 

și scriu poezii pe tavan. 

Atenție, urmează un număr interesant: 

dansează un elefant. 

Dansează singur, maimuțele l-au refuzat; mi se pare 

că le-a călcat pe picioare. 

Și acum, aoleu, 

un om bagă capul în gura unui leu. 

Doar Emil zâmbește iară:

„Hm, e leu doar pe dinafară. 

C-am mai văzut eu un urs alpin 

și-n el era unchiul Marin”. 

Să știți că la circ animalele nu sunt de pâslă sau de plută, 

ci sunt autentice, sută la sută. 

Leul l-ar mânca pe omul acela într-o clipită, 

dar e dresorul lui și nu poate să-l înghită. 

Și apoi l-au învățat părinții:

dacă mănâncă prea mulți oameni i se strepezesc dinții.

Bum! Bum! 

A apărut fachirul dintr-un nor de fum.

Fachirul e un om extraordinar — 

dacă vrea ne bagă toată fericirea în buzunar. 

El e spaima aricilor, fiindcă îi place 

să doarmă numai pe ace.

O, dar am rămas singuri. Toată lumea a plecat, 

că programul s-a terminat. 

Și n-o să se mai dea o dată

numai fiindcă am rămas noi, cu gura căscată. 

Așa că mergeți acasă, închideți bine ușile 

și, dacă vreți, faceți și voi circ cu păpușile. 

Scufița Roșie și încă vreo câteva domnișoare 

sunt bune dansatoare. 

Iepurașul de catifea va face salturi mortale 

în gura celorlalte animale. 

Pisica se va împrieteni la cataramă cu — săraca — 

rândunica.

Dacă o să vi se pară prea mică trupa, 

priviți-o numai cu lupa. 

Așa o să puteți vedea cele mai grozave animale 

din pădurile ecuatoriale.

Lumea - format mic

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Începem din nimic 

cu: Lumea - format mic

il. Sabin Bălașa

Dă-ne, soare, zilnic papucul tău cald
să putem ieși pe asfalt. 

Că atunci când nu trec mașini 

noi desenăm pe el găini. 

Găini măiestre, ale căror ouă 

nu se șterg când plouă. 

Ba, din contră, din ele, clocite bine, 

ies copaci, veverițe și albine. 

În fiecare zi, pe un kilometru de trotuar 

stricăm un kilogram de var. 

Începem cu portrete de mâțe și alte animale 

până ajungem la triunghiuri și linii goale. 

Facem fel de fel de cercuri și pătrățele 

și nu mai lăsăm nici o figură să intre în ele. 

Le păzim o zi întreagă 

ca nimeni să nu le-nțeleagă. 

În noi în fiecare

sforăie netrezit un pictor foarte mare. 

Unul, nedescoperit până acum niciodată, 

ca o ciupercă nerăsărită și nemâncată. 

Și de-aia toată ziua, în genunchi, pe asfalt, lucrăm, 

pentru că vrem să-l lansăm.

Dar de-o fi pictor sau ba, 

noi om desena și așa. 

Chiar dacă ursul nostru n-are decât o labă, 

se vede că e un urs de treabă.

Deși suntem copii, 

operele noastre sunt pline de economii. 

Iată, pentru atâția oameni desenați aici cu creta, 

vede același ochi de soare, care face naveta. 

Azi la mine, 

mâine la tine. 

Astăzi se uită cu el iepurele care mustăcește fericit și dă din urechi, 

mâine aceste frunze de stejar, perechi.

Noi ne căznim numai ca totul să fie frumos, 

pe sus și pe jos. 

Dacă zboară pe cer doi porumbei și-un cocor,

punem mâna pe umbra lor. 

Așa îi avem mereu lângă noi,

cocorul și porumbeii amândoi. 

Apoi, din când în când, 

mai luăm animale, pasări și din gând. 

Când zgâriem o figură nouă, nemaivăzută, cine știe ce ciudat nagâț sau nagâță, 

parcă sugem din cea mai dulce țâță. 

Parcă mușcăm din visul de azi-noapte, 

cu dinții noștri de lapte.

Ce, parcă n-am văzut cu ochii goi 

că desenați ditamai oameni mari și voi? 

Faceți toată ziua pe drum 

tot felul de gânduri din fum: 

o casă, un vapor 

care plutește pe un nor. 

Chiar mă întrebam eu câteodată: unde s-or fi ducând toate aceste desene, 

nene? 

Aș vrea să pun mâna eu, unul, 

pe tot ce-a desenat cu fum omenirea, de când s-a inventat tutunul. 

Așadar, ne întrecem și pe această cale: 

voi pictați cerul, noi pământul de la aer mai la vale.

Noi ne jucăm foarte gravi, 

gândindu-ne că pământul e făcut pentru zugravi. 

Iată, un munte de var ne-a ajuns pentru toți câmpii. 

Au mai rămas fără păsări, cai și stele: gardurile și, pe alocuri, stâlpii. 

Mâine dimineață la ora șase 

trecem și la case.

https://www.scribd.com/document/395896399/Marin-Sorescu-Unde-Fugim-de-Acasa