Pământul

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aprope teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești.

Mergem pe dedesubtul

Să inspectăm Pământul

Noi n-am fost sub pământ — dacă-mi aduc bine aminte. 

Vom da acum o raită, în câteva cuvinte. 

Făt-Frumos cobora pe tărâmul celălalt 

pe o funie de coajă din teiul cel mai înalt. 

El cobora, cobora, 

și teiul se descojea, se descojea. 

Când i se uscau toți teii ca unul,

însemna că gata, i s-a sfârșit și drumul. 

Noi trebuie să găsim însă un loc mai puțin alunecos 

în jos. 

Să căutăm locul cel mai bun de ducă 

(numai leneșii dau buzna în pământ pe unde apucă). 

Dar pe aici nu văd fântâni, numai găurici 

foarte mici. 

Cum fac furnicile de nu dau în ele, 

păcatele mele? 

Iată și una de șarpe, 

care cine știe din ce bea acum lapte. 

Dar nici ea nu duce decât până sub rădăcinile de arțari, 

iar noi avem gânduri infinit mai mari. 

Vulpea dă din cap ca o hoață mare: 

ea știe într-un gard o bortă oarecare. 

Lasă, intrăm mai bine printr-o peșteră, 

descoperită acum de mine sub o foaie veștedă.

Sunt aici două ferestruici gemene: 

„Poftiți înăuntru ca-n țara lui Cremene”.

Globul pământesc văzut din interior 

îți dă un alt fior 

decât văzut din exterior. 

Sună pietrele pe unde treci, 

iar de tavan atârnă lilieci 

(ca niște lămpi negre și chioare

care fac bezna să aibă continuare). 

Au rămas în urmă iarba și vântul, 

sub pământ e altfel pământul. 

E mai îndesat, 

mai adevărat. 

Parcă cel de afară e numai fumul și putregaiul, 

aici e focul și jeregaiul. 

Toate lucrurile de acolo sunt începute aici, 

de la elefanții circului și până la nedresatele furnici. 

Vulturul, care prin vârful cerului zboară, 

are sub pământ măcar o gheară. 

Măcar umbra care-l ține e pământească, 

ea-l face printre stele să nu se risipească.

Să încetăm o clipă gălăgia din gând 

și să ascultăm cum începe lumea din pământ. 

Cum crește din el lent, 

ca o statuie din postament. 

Ciuruit e acest glob ca un ou,

dar la mijloc parcă e nou. 

Stâlpii de gheață și vetrele de foc 

stau, uite, la un loc. 

Cărbunele prinde încet să facă pene, 

vor ieși din el cine știe ce coțofene. 

Că dintr-un pietroi sărac 

s-a-ncropit abia un rac. 

Iar dintr-unul și mai sărac — 

un ac. 

Aurul prin firide-l ghicești, 

ca niște ochi pentru pești. 

Doamne, e extraordinară această peșteră, 

descoperită sub foaia cea veștedă! 

Când ne vom întoarce la lumină, tot ce aici era abia urzit, 

vom găsi acolo de mult isprăvit. 

Va fi frumos, 

cu cer pe sus și drum pe jos. 

Soarele va avea răsărit și soare-apune 

și veverițele vor ronțăi alune. 

Pe oameni va crește barba 

și după aceea iarba. 

Iepurii vor fi goniți tot pe patru picioare — 

mă rog, totul exact ca-n poveștile noastre anterioare.