La o adică

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești:

La o adică

Vine leul lipa-lipa, 

mai fioros decât gripa. 

Simțiți în inimă o căldură ca para? 

Asta înseamnă că suntem tot în Sahara. 

Iată dihania deschide gura, 

ridicând și mai mult temperatura. 

Totuși, la noi n-o să vină, 

pentru că la toți ni s-a făcut pielea de găină. 

Și leii, după câte am auzit de la niște vecini, 

nu se dau la pasări și la găini.

În continuare, dragii mei, 

cred că o să renunțăm la jupuirea acestor lei. 

Blănurile le sunt grozav de bine pe trup lipite, 

din grumaz și până la ghearele șlefuite. 

Și la urmă trebuie să le cărăm în cârcă și, 

oricum, ne încurcă.

Să nu mai vânăm nici tigri, nici lei, nici leoparzi, nici nimic. 

Eu așa zic. 

Să ne retragem mai bine în a noastră corabie, 

care merge pe sub streșinile valurilor ca o vrabie. 

Ce dacă rămâne în urmă pustiul nevăzut? 

Nu-i primul lucru pe care-l lăsăm noi început! 

Gata. 

Unde vedeți o mare înfigeți iute lopata. 

Brr! E din ce în ce mai rece! 

Suntem mai lângă Oceanul Înghețat, cu fiecare spaimă ce trece. 

Un pescăruș obosit (n-am aici un loc cald unde să-l culc) 

ne trimite din zbor primul fulg. 

Va veni în curând și zăpada, ehei, 

prin asociație de idei.

Înseamnă că polul se apropie, vrând-nevrând, 

acum e la o aruncătură de gând. 

Vezi? A și început să mă ningă în cap cu nori. 

Fulgii se-nmulțesc, ca și stelele prin spori.

Adică se sparge fulgul, că nu e de fier, 

și curg din el semințele de cer. 

A-nghețat dintr-o dată și apa bine, 

să ne mutăm toți pe patine. 

Căci la Polul Sud nu poți să te duci 

cu un clește de spart nuci. 

Gheața aici e groasă cât geamurile caselor toate, 

chituite bine și-nghețate. 

Poți să dai cu mingea-n ea, 

acum și pururea. 

Că n-o să sară nici un ciob, 

n-o să faci oceanul zob. 

Deci, ne apropiem printre pinguini și degerături. 

Polul Sud începe cu suflatul în palmă și cu celelalte apucături. 

Dați-mi mie ocheanul cel cu pluș nou lustruit, 

să văd acum unde e pământul ușor turtit? 

Că acolo cică polul vine, 

ca să poată sta mai bine. 

E punctul unde trebuie să mergem fiecare 

și în loc de steaguri să punem degetul mare. 

Să strălucească amprentele noastre, numai semne și linii,

până în ochii viitorimii. 

Să știe toată lumea că noi am ajuns până aici 

încă de pe când eram pitici. 

Foarte simplu am ajuns: învârtind cârma mereu la babord. 

Dar ce scrie pe tabla aceea? „Polul Nord”. 

Aoleu, acesta e adevărul goluț-gol: 

am greșit calea exact c-un pol. 

La o răscruce cred că ne-am încurcat, 

ca un copil care cade: bum! din pat. 

Căci, la fiecare răscruce, ați observat și voi, de ce? 

pentru ce? — 

sunt două drumuri identice.

Unul este cel bun, pe care trebuie să mergi înainte cu fală, 

și altul e drumul de păcăleală. 

Noi am pornit falnici spre sud, 

ca să ajungem — să nici n-aud! 

La nordul cel gol și sărac, 

pe care-l știe după licheni orice pârlit de copac. 

Dar, la urma urmei, așa e în viață: te mai înșeli.

Parcă oamenii mari nu fac și ei câteodată niște greșeli?!

Noi am pus mâna pe Polul Nord, nu e așa? 

care nu e nici el de colea. 

Acum trebuie numai, ca s-o dregem, să punem de acord scopul 

cu locul. 

Ia să se prezinte aici un băiețel 

cu mușchi de oțel, 

care să se urce înapoi pe cuvintele noastre în sus, 

pe toate câte le-am spus. 

Ca pe catargele unei corăbii, 

numai pânze și frânghii, 

de care te ții. Care ești voinicul? 

Tu, Titu? 

Urcă-te până în vârful poveștii noastre și schimbă-i repede titlu!