Nu ne-a rămas decât să fumăm o țigare

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești:

Nu ne-a rămas decât să fumăm o țigare

...Și după atâta alergare, 

nu ne-a mai rămas decât să fumăm o țigare. 

Asta e regula: tragi un fum 

la capul oricărui drum. 

Nu ați văzut toți bărbații? Puf, puf, 

fac prin aer șerpi, ca-n stuf. 

Așadar, căruia dintre voi 

i se-ntâmplă o țigare de foi? 

Am găsit eu prin buzunar un fir de tutun. 

E ceva, oricum. 

Îi dăm foc și-o să-l mirosim de la șapte metri, așa. 

Asta înseamnă a fuma. 

A, sunt distanțe și mai mari 

pentru țigări infinit mai tari. 

Fiecare om are o stea din cele de pe cer, numărate, 

din care trage și el cum poate. 

Dar din țigările astea, ce să zic,

pufăi, pufăi și — nimic. 

Privind fix spre locurile pe unde-am fost mai-nainte, 

simțim că ni le-aducem aminte.

Că întâi vezi o frunză și apoi, mergând pe nervuri, 

intri din cauza ei într-o mie de păduri. 

Acolo iepuri mici, furnici, elefanți, la discreție. 

Caști gura la care vrei cu mare atenție. 

Puteați să nu vedeți nimic cum se cuvine,

dacă nu vă țineați scai de mine. 

Și dacă nu mângâiați toate animalele alea, 

nu vă apuca jalea? 

Pe când așa, aici o gheară, dincolo un stol de ape, sau de munți, un cârd... 

Are ce să vă vină, seara, în gând când, 

vă culcați și

când căscați. 

Că, doamne, ce-am mai umblat! 

Nu ne-am dat în sus nici de la aer, nici de la apă, nici de la uscat.

Din lac am căzut direct în puț. 

Hm! și în puț a fost foarte drăguț. 

Am văzut cum se face apa de băut 

și chiar am gâlgâit câte-un gât. 

De acolo, prin țevile firelor de iarbă, depănate ca o jerebie*, 

ne-am pomenit tocmai în lună. Am ieșit adică mai mult decît trebuie.

Oriunde ne-am oprit, 

ne-am mirat de ne-am topit! 

De unde ia pământul atâta verdeață 

pentru frunze în fiecare dimineață? 

Că noaptea frunzele sunt negre, măi băieți.

Va să zică, cineva le cară pe furiș verdeață-n găleți...

Cam așa vedem acum, 

privind fix prin fum. 

Ieșim din copilărie 

ca dintr-o jucărie. 

Sau, dacă vreți, 

mai rămâneți

printre rotițele ei albastre, 

dar pe spezele voastre. 

Eu nu mai pot s-o-ncui și s-o descui 

nici în ruptul capului. 

Am văzut cocori care s-au depărtat 

și scaune care s-au stricat. 

Nu mai pot, 

asta a fost prea de tot! 

E de-a dreptul revoltător 

ce încet învie cei care mor. 

De când toamna a tras în primul iepure cu tunul, 

încă n-a înviat de tot nici unul. 

Unii au ajuns la copaci, 

alții sunt doar raci. 

Dar să vă spun adevărul adevărat: 

de azi m-am lăsat de mirat. 

Și, în continuare, 

ce să faci fără mirare?

*grup de treizeci de fire de tort, formând o unitate de măsură la urzit, la depănat etc