Căutăm o frunză

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești:

Căutăm o frunză

M-a apucat un dor de frunze, în suflet și peste tot, 

că nu mai pot. 

Hai să căutăm una, că e vânt și că e ceață.

Care-o găsește primul o să aibă noroc în viață.

Știam că frunzele astea toate 

sunt niște obraznice și jumătate. 

Cel puțin, măturătorii de stradă, doamne, 

să nu le vadă. 

Odată unul s-a suit într-un castan pe o frânghie de viță 

și a pus în vârful fiecărei ramuri o piuliță.

Să se oprească toate frunzele în interiorul copacului, ca într-un tub, 

și să nu răsară decât când o da el drumul la șurub. 

Dar chiar și așa, până a doua zi dimineață 

pomul înflorise cu verdeață. 

Ba, mai căzuseră și pe jos, ca în marile păduri, 

cinci coșuri de muguri și firimituri. 

Că pământul ăsta e atât de gras, 

prinzi rădăcini sub nas.

Dacă oamenii nu s-ar mișca mereu, singuri ori perechi,

s-ar pomeni și ei cu mușchi și licheni pe frunte și pe urechi. 

Însă în fiecare toamnă, e adevărat, 

se întâmplă ca acum, ceva neașteptat. 

Hai în pădure, n-au de unde afla părinții, 

să dezlegăm nodul misterului cu dinții.

Vedeți, acum totul e pustiu, 

asta nu e pădurea de astăvară pe care o știu. 

Nici o frunză — numai câte un cuib gol se mai vede, 

dar din el nu poți cânta foaie verde.

Cică, dacă rupi o frunză de pe ram, 

pică toate. E ca atunci când spargi un geam. 

Se destramă, cioburi, cioburi, cum a observat și Dinu, 

și se face în codru un curent continuu. 

Păsările își înfoaie penele ca niște mantale 

și iau direcții la vale. 

Alunecă repede sau mai lent, 

împinse, cum ziceam, de curent. 

Dar, din pene, le rămâne sufletul aici, 

acestor privighetori și pitulici. 

Căci fiecare — ce vrei — 

are aici frunza ei; 

una mai mică sau mai mare, 

plus o frunză sau două și pentru generațiile viitoare. 

Pe acestea din urmă le țin drept preșuri moi din verdeață: 

să se șteargă puii pe picioare la intrarea lor în viață. 

Poate că am înaintat prea departe

printre ramurile lustruite ca niște coarde. 

De fapt, îmi șopteau ieri niște vecini, 

acestea nu sunt ramuri, ci rădăcini. 

Copacii pândesc o anumită zi și atunci, deodată, toți își fac vânt

și intră cu frunzele-n pămînt. 

Să le repare pe cele care au ruginit 

și să le ascută zimții care s-au tocit. 

Ăsta ar fi, după unii, misterul; 

pădurea confundă uneori pământul cu cerul. 

Dar, oricare ar fi adevărul, 

deocamdată ei nu-i stă bine așa de mare, 

și nici o foșnitoare! 

Vântul, vedeți, își face treaba, 

dar săracul, bate degeaba. 

Și e mult până la primăvară, când se întorc copacii, iar în sus, ca la un semn, 

învârtindu-se pe osia lor de lemn. 

(Căci toți care poartă, cât de cât, vegetație,

trebuie să fie și rădăcini, prin rotație.) 

Eu zic, să rugăm vulpile și veverițele, că ele nu s-au dus, 

să-și târască coada printre crengi mai sus. 

Veverițele în privința asta ar face minuni: 

pot fi în aceeași clipă în trei stejari și-n cinci goruni. 

Și dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să nu zic o mie, 

de departe pădurea s-ar vedea și iarna ca de frunze, tot ruginie.