Sunt pe deplin încredințată:
Marin Sorescu a scris proză ritmată
În „Unde fugim de acasă?”.
Însă vreau să mă fac înțeleasă
Aici, intenționat, o redau ca poezie
Să-ți fie mai ușor de citit ție.
Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești
Aproape e imposibil să te împotrivești
Să nu le ții aproape și să le citești:
Nu-i în răspăr
Știți că zânele frumoase, când vor,
pot să-și ascundă patul, oglinda, tot palatul într-un măr.
Spun două-trei cuvinte
și, cât ți-i castelul lor de mare, dă buzna în măr cu coarnele turnurilor înainte. â
Eu am dat de un măr fermecat,
în care te poți plimba în lung și-n lat.
Toată lumea a-ncăput aici,
colorată ca pentru pitici.
Izvoarele și fluviile pe care le avem
se află-n ea, făcute ghem.
Tragi de o ață mai albastră și, când colo, pe ea,
vezi că scrie „Dunărea”.
Munții se află și ei la locul lor,
spre cer ca un deget arătător.
Pot să vă spun în continuare
că acești munți s-au format prin evaporare.
Demult, de tot, în locul lor era un fel de ocean,
mai adânc decât cel mai adânc lighean.
Dar a bătut vântul, a bătut vântul,
luând mereu valurile, până a făcut apa una cu pământul.
Așa au apărut acești munți de stei,
care sunt uscați dacă pui mâna pe ei.
Unde voiam însă să ajung
pe drumul cel mai lung?
Munții înalți
sunt foarte importanți.
Asta se și vede,
să se uite mai bine cine nu crede.
Un urât stă lângă un pisc amețitor,
în care sună aurul ca banii într-un ulcior.
Altul trage cu un cârlig dintr-o văgăună
o blană de urs foarte bună.
Și mai departe, totul își are rostul lui,
ce să vă mai spui!
Pietroaiele astea din jur arată cu vârf și-ndesat
că noile-am fabricat.
Facem din lâna stelelor bidinele,
vopsim noaptea casele cu ele.
Batem apa până scoatem din ea lumina,
ca din lapte smântâna.
Soarele, care e de fier, zilnic ruginește,
și rugina lui cade pe noi de ne-ncălzește.
Noi o strângem în cearșafuri, umplem cu ele câmpul
și facem să crească mai repede grâul și porumbul.
Priviți acum la mașinile care zbârnâie mereu
și înțelegeți ce vă spun eu:
tehnica asta e foarte complicată,
dar toată șmecheria stă într-o roată.
Ea e tartorele, poți face tot ce vrei cu ea,
după cum se învârte așa, ori altmintrelea.
Iată, pot să încerc,
dacă o-nvârt cu mâna, e cerc.
Poți să te joci pe lângă casă
până te strigă la masă.
Dacă încaleci pe ea te duce fără să te oprești
până unde vrei să crești.
O așezi culcată —
e moară, macină făina toată.
Îi pui deasupra o casă și niscai aripi de carton,
poți să zbori cu ea la aerodrom.
De-aia părinții noștri, toți,
fumează și fac roți.
Le leagă de copaci, de calea ferată, de vapoare, de șosele
și fac toate treburile cu ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu