Sunt pe deplin încredințată:
Marin Sorescu a scris proză ritmată
În „Unde fugim de acasă?”.
Însă vreau să mă fac înțeleasă
Aici, intenționat, o redau ca poezie
Să-ți fie mai ușor de citit ție.
Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești
Aproape e imposibil să te împotrivești
Să nu le ții aproape și să le citești:
Câteva magice formule
Eu am un plan,
cum să găsim calul năzdrăvan.
Rupeți fiecare câte un smoc de iarbă grasă
din această vale răcoroasă.
Învârtiți-vă cu el în sân
pân’ o să amețească văzduhul de mireasmă de fân.
Nu vedeți cum iarba a început de miresme să fumege?
Caii poveștii, care pasc pe undeva prin apropiere, or s-o adulmece.
Și vor veni, mai tare sau mai încet,
ca atrași de-un magnet.
Au și-nceput să s-arate din câmpie:
zece, o sută, o herghelie.
Priviți ce mândrețe de cai.
— Alege-ți, Radule, unul, hai.
— Trebuie să-l aleg, zice Radu, pe cel mai răpciugos.
Așa face-ntotdeauna și Făt-Frumos.
Ne-am așezat atunci pe-o buturugă
și-am așteptat să sosească și calul cel plin de răpciugă.
După un ceas s-a auzit un nechezat mic,
cam cât un miorlăit de pisic.
În sfârșit, a apărut un fel de mânz bătrân,
știrb de tot și de tot spân.
Privea tot timpul pământul
și nu înainta decât când nu bătea vântul.
— Ăsta e, zise Radu,
calul cel slab ca gardu’.
Și încălcând,
numai ce-l vedem cu mârțoagă cu tot căzând.
L-am ridicat cu toții și cu chiu, cu vai am pornit mai departe,
împingând calul, ca pe un camion hodorogit, din spate.
Speram că mârțoaga va merge așa strâmb
numai până după primul dâmb.
Acolo unde se va scutura odată,
arătându-și fața sa cea fermecată.
Dar am trecut și cel de-al o sutelea dâmb
și calul mergea tot mai strâmb.
N-o să mai putem înainta,
dacă n-om mânca.
Dar partea cea proastă
e că deocamdată n-avem nimic în traistă.
Zău că n-ar strica acum niște gâște. Dragii mei,
mi-am adus aminte de pana gânsacului, prin asociație de idei.
„Privește-o când ți-o fi mai greu”, mi-a spus acel gânsac.
Ceea ce și fac.
Nu simțiți un miros plăcut în nări?
Razele soarelui au devenit frigări,
învârtind nu știu ce fel de friptură
ce-ți lasă o impresie bună în gură.
Din cuptorul zării iese o tavă măreață.
Gâștele ne-au trimis, friptă, o... rață.
Într-un minut n-a mai rămas nimic în tavă
(că rața a fost grozavă).
Tocmai atunci s-a auzit un răget ca de leu.
Aoleu! „Ăsta o fi Zmeu?”
întreb, nu că mi-ar fi frică,
dar știți: o-ntrebare nu strică.
Deodată toate lucrurile au început să tremure,
ca la cutremure.
Jucați-vă aici de-a ce vreți voi.
Eu mă duc un minut la război.
„Unde ești, zmeule? îi zic,
că nu știu din ce cauză nu mai văd nimic.”
„Sunt chiar în fața ta, între acești doi stejari”,
zise zmeul, aruncându-mi o pereche de ochelari.
„Stai pe loc! să nu fugi ân altă parte,
vin să te bat, cum scrie la carte.”
Dar, când să plec, Radu îmi face scandal:
„Cum pleci, nene, la bătălie fără cal?”
Avea dreptate, dar calul cel leșinat
stătea tot nefermecat.
Ei, comedie mare! Neavând încotro, am luat eu calul în spinare.
Zmeul era, dimpotrivă, călare.
Văzându-ne în felul ăsta pe noi,
zmeul se dădea tot mai înapoi.
Cât era el de tare și mare
îl speria o astfel de arătare.
„Care ești calul și care ești călărețul?”
a întrebat nătăflețul.
A căzut apoi țeapăn în iarbă și-a căscat de trei ori.
„Ce faci, zmeule, mori?”
„Mor, a răspuns el, îndreptându-și fața spre nord.
M-ai speriat prea tare și am avut un atac de cord.”
Eh, și acum ar trebui să urmeze nunta cu Zâna Zânelor, care a și ieșit în iatac,
fericită că i-am venit zmeului de hac.
(Și-a mutat palatul aici pe câmpie,
să asiste la bătălie.)
E foarte frumoasă, iar o zână ca ea,
orice ați zice, nu-i de colea.
Aș putea stârni o nuntă formidabilă, cum stârnește vrăjitorul furtuna.
Aș pofti la ea soarele, munții și luna.
Dar știți voi, lucrurile acestea
lungesc foarte mult povestea.
Acum, c-am scăpat-o de cel mai teribil dintre zmei,
Zâna Zânelor se va descurca și singură-n viață, să n-avem noi grija ei.
Hai deci să facem cale-ntoarsă,
că mai avem și alte persoane pe acasă.
Care-i drumul pe care-am venit?
Acesta-i, nu vedeți cu tălpile cât l-am tocit?
Și-n plus vântul care zgâlțâie de ușă
a presărat pe el târâțe din lună, ca dintr-o păpușă.
Ca să-l știm,
să nu ne rătăcim.
Și ca să strălucească drumul nostru, sub stele, fantastic,
la noapte, când l-or linge vulpile de material plastic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu