Sunt pe deplin încredințată:
Marin Sorescu a scris proză ritmată
În „Unde fugim de acasă?”.
Însă vreau să mă fac înțeleasă
Aici, intenționat, o redau ca poezie
Să-ți fie mai ușor de citit ție.
Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești
Aproape e imposibil să te împotrivești
Să nu le ții aproape și să le citești:
Feriți cerul!
Da’ departe ne-am mai plimbat,
nu știu dacă-ați observat.
Am tocit ca pe preșuri cele patru puncte cardinale,
luându-le pe picioare.
V-am dus în lună și mai încolo, din stea în stea,
pe răspunderea mea.
Dar, aici, la doi pași,
cresc ciuperci sau un oraș?
Hai astăzi să-l privim,
că și noi tot în case locuim,
dacă stai să te gândești.
Mai ales noaptea și-n timpul dintre povești.
Așadar,
locul a fost mai întâi desenat cu cretă și var.
Apoi s-au îngrămădit cărămida, cimentul, lemnele, fierul.
Și când casele au început să răsară, cineva a strigat: „Feriți cerul!”
E un zgomot surd ca de moară, plus încă o morișcă.
Un Manole plin pe piept de frișcă
își tot așază cărămizi sub picioare și se-nalță.
Din când în când măsoară zidul c-o ață.
Și, tot așa, cât ți-i ziua de mare.
Pe la etajul șapte fumează și el o țigare
și pe unde-o ia fumul înseamnă locul c-un creion roșu
și face coșu’.
Știți, chiar dacă blocurile au calorifere, pe fiecare acoperiș
trebuie să fie un coș,
ba chiar două, dacă se poate:
pentru cuibul berzelor necivilizate
(care și acum
încă se mai încălzesc cu fum).
Până le e gata acoperișul, berzele clempăne din cioc: clac-clac!
și stau cu bagajele-ntr-un copac.
O, dar eu am ajuns prea repede sus,
până la berze mai sunt multe de spus.
Încetul cu-ncetul
un meșter așază parchetul,
în timp ce-n jurul lui o albină tot zboară,
gândindu-se dacă nu-i cazul să-l dea cu ceară.
Nenea, ăsta, care are o șapcă de hârtie, grozavă,
de ce credeți că se uită acum printr-o țeavă?
El e cu instalația de apă
și vrea să vadă,
în depărtare,
dacă celălalt capăt al țevii e înfipt în mare.
Fiindcă oricare robinet bun trebuie azi,
pentru orice eventualitate, să aibă legătură c-un val sau un talaz.
Dacă apa cumva se oprește,
înseamnă c-a intrat pe țeavă vreun pește.
Ce mai e și asta?
Fereastra.
Pe aici se vede limpede cum vine primăvara cu iarba sau toamna cu norii —
depinde în care parte zboară cocorii.
Că ei sunt cei care numără clipele
și-nvârt soarele cu aripele.
Pereții acum sunt goi,
adică nemîzgăliți de voi.
Într-o bună dimineață
aici se vor muta oameni cu tablouri în brațe,
fiindcă odaia parcă n-are căldură,
dacă pe pereți nu-i ceva, vreo pictură.
Eu, de exemplu, am una cu două bufnițe
pe care le-am botezat Ciulnițe.
Au ochii mari, toată ziua veghează
de parcă fotografiază.
Cât noi ne-am tot foit,
casa asta aproape că s-a isprăvit.
Unde-am stat adineauri e parterul,
acum suntem la etajul șapte, deasupra căruia locuiește cerul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu