Capitala Bazaconiei

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești:

Capitala Bazaconiei

Fiindcă e mai ușor, 

orașul nostru e făcut direct pe-un nor. 

Undeva mai departe, într-o vale fără fund, 

pufăie într-una o locomotivă, de ține norul nou și rotund. 

Sau strănută un vulcan, aruncând în sus ceața de foc, 

iar un copil stă lângă el și-i strigă: „noroc!” 

Dar aici nimeni nu e răcit, 

fiindcă aerul e făcut dinadins din spirt. 

(Spirt care iese din brazi, prin acele ace 

care n-au în vârf capace).

Casele cu zăpadă pe chipiuri 

au în loc de acoperișuri schiuri. 

Aluneci, aluneci cu ele și când te poticnești, 

cazi direct în casă și te-ncălzești. 

Lângă foc, ascultând geamurile ninse, 

stă mama cu brațele-ntinse. 

Iar lângă ea toarce o pisică, producând electricitate, 

când o mângâi cu mâna pe spate. 

De-aia strălucește casa pe dinăuntru, fără de ceață, 

de-ai trăi în ea o viață. 

Unde mai pui că lumina topește florile de pe ferești, 

care se fac apă și pești. 

Pentru că oriunde e apă — nu e așa? 

trebuie și-un pește care s-o bea. 

Dar și afară 

este o lumină extraordinară.

Cineva poveștile frumoase 

le-a făcut aici de-andoaselea. 

Vulturii merg prin zăpadă pe picioare, ca moșu-meu Petru, 

iar găinile zboară pe cer cu aripi de-un metru.

Lupul, oaia, iepurele, animalele fundamentale, 

intră altfel în poveștile principale.

Iepurele, de exemplu, nu mai sare în gura lupului fără să clipească, 

cu o precizie nemțească.

În orășelul copiilor 

poți cel mai ușor să schimbi lucrurile de la sensul lor. 

Să miști orice munte care prost stă, 

nu ca în alte părți unde, daca muți un scaun, te costă. 

De la roțile stelelor eu pot să fur 

cauciucul din jur; 

sau să merg cu ele pe străzi ca pe o bicicletă,

amintind pe la casele oamenilor cine știe ce veste secretă. 

Minunea aici pare nimic, 

asta vreau să zic. 

Știi că un tren nu se învârte mereu ca în viață pe aceeași cale, 

ce mai la deal, la vale!

Bine de noi c-am apucat să fim mici 

în acest oraș de furnici! 

Oamenii mari, cu cele mai roșii nasuri, 

stau în jurul orașului călări pe ceasuri. 

Pe deșteptătoare ale căror limbi stârnesc în munți avalanșe, 

de-i ninge-n cap cu cocoloașe. 

Cum ar mai veni la noi, și ei, 

ehei! 

Dar nu prea încap, ce să te miri, 

fiindcă nu-s destul de subțiri.

— Și până să-și taie mustățile dumnealor, 

s-a isprăvit orașul copiilor.