În clocotul pieții

Sunt pe deplin încredințată:

Marin Sorescu a scris proză ritmată

În „Unde fugim de acasă?”.

Însă vreau să mă fac înțeleasă

Aici, intenționat, o redau ca poezie

Să-ți fie mai ușor de citit ție.

Aproape teatru, aproape poeme, aproape povești

Aproape e imposibil să te împotrivești

Să nu le ții aproape și să le citești:

În clocotul pieții

Aici vin teatrele de păpuși, la anumite ceasuri, 

să ia morcovi pentru nasuri. 

Și pentru cap, tărtăcuțe, 

și pentru vulpi, târâțe.

Printre tarabele vechi 

e atâta gălăgie, că-ți trece peste urechi. 

Dar nouă nu ne pasă: 

oriunde e gălăgie ne simțim ca acasă. 

Locul ăsta cred că este tot atât de mare

cam cât o mare. 

Aici parcă s-a adunat 

tot ce mișcă în apă sau pe uscat. 

Melci codobelci și raci urâți și goi,

cărora le e totuna dacă merg înainte sau înapoi.

Oamenii stropesc cu lacrimi ceapa, să crească, ori

mângâie mieii vii 

și spun poezii. 

Poți vorbi cât vrei, că ai unde. 

În prima jumătate a pieței, toată lumea întreabă, și în cealaltă toată lumea răspunde. 

În pauze se lasă o liniște ca după furtună, 

de se aud cum ies ridichile de lună. 

Sau ciupercile noi cum ies 

în cap cu câte un alb fes. 

Copii, spuneți-mi acum sincer, pe cuvânt de onoare,

a ce miroase mai tare? 

— A vitamine! ...

Viorel a răspuns foarte bine. 

Da, cele mai multe vitamine de pe pământ, 

nu la farmacie, pe tarabele astea sînt. 

Pentru că ele se cheamă aici măr și piersică. Și pe-astea le mănânci de drag, chiar de-a valma, 

nu ți le dă mama ... cu palma. 

Uite, acest curcan zicea că dacă înghite singur tot sacul cu nuci o să crape. 

Acum un nene trebuie să stea lângă el, să-l îndoape. 

La fiecare oră îl apucă 

și-i îndeasă pe gât câte-o nucă. 

Curcanul se strâmbă tot, ca de aguridă, 

și crede că omul vrea să-l vândă în loc de clepsidră. 

Ce să vă mai spun despre piață? 

Seamănă cu o bucătărie plină de abur și ceață.

Gospodinele grăbite aleargă din loc în loc, 

parcă după fiecare vorbă, le-ar da-n foc. 

Dar și când pun ochii pe câte-o găină, atât de mult o fixează, 

încît o hipnotizează.

Într-o iarnă am văzut o găină de-asta hipnotizată, ținându-se, cuminte, pe străzile multe, 

după o blană de vulpe.

Acum ca să nu ne-ntoarcem chiar cu mâna goală, 

hai să luăm sfecla asta dată cu vopseală. 

O punem acasă la unul din noi, la oricare, 

într-un ghiveci de floare. 

Și sfecla va crește în jos încet, 

încet, prin tavan, prin parchet. 

Iar în zilele când n-avem ce face, o să ne strângem grămadă, 

prinzând-o de coadă. 

Și vom trage toți de ea 

cât vom putea.