ce crezi că citesc?
— Despre ce discută acești domni? îl întrebă pe cel care o servea.
— Despre Gărzile Secrete ale orașului. Se pare că azi-noapte au descoperit și au închis două tipografii clandestine în care se tipăreau cărți interzise.
— Ce fel de cărți interzise?
Bărbatul se aplecă pentru a-i putea șopti:
— Cred că au legătură cu o nouă modă venită din Franța, ceva numit „Iluminism”. Dar cred că este o modă trecătoare... [...]
Rick descoperi că sub pânza domnului Caller era ascunsă o carte. Reuși să citească doar frontispiciul pe care scria:
ENCICLOPEĐIE
SAU ĐICȚIONAR SISTEMATIC
AL ȘTIINȚELOR, ARTELOR
ȘI MESERIILOR
— Rick! îl admonestă Julia. Pune imediat la loc pânza aia!
Rick rămăsese fără cuvinte. Obiectul secret pe care domnul Caller îl ținea ascuns cu atâta grijă era o banală enciclopedie, care, pe deasupra, avea și un titlu foarte comun. Dar ceea ce îl lăsase cu adevărat fără cuvinte pe Rick fusese nu atât titlul cărții, cât mai degrabă modul în care fusese tipărit. Și în mod special litera „D”.
Era un „D” identic cu cel de pe documentele pe care le avea în buzunar, cele pe care le „scuipase” afară Bufnița Bătrână din Kilmore Cove, invenția lui Peter Dedalus.
— La naiba, Julia! exclamă, acoperind la loc enciclopedia cu bucata de pânză. Lucrurile se complică. [...]
— Dacă o să-mi spuneți unde a fost tipărită cartea asta, poate că am putea descoperi mult mai mule lucruri, insistă băiatul cu părul roșu.
Alberto ridică pânza și mângâie cu drag coperta enciclopediei. Apoi o deschise și începu să răsfoiască paginile mirosind încă a hârtie și a cerneală.
— Nu cred că este atât de simplu, băiete. Cartea asta a fost tipărită de mine. [...]
— Bine ați venit în tipografia mea clandestină. [...]
Înăuntru se aflau mai multe mașinării negre, fiecare mare cât un taur, acoperite de coli de hârtie, unele dintre ele albe, altele murdare de cerneală sau tipărite pe jumătate. Alte coli erau întinse la uscat prin toată încăperea, prinse de niște frânghii de rufe. Pe jos erau ghemotoace de hârtie folosită, borcănele de cerneală și rumeguș. Pe mese se aflau echere, linii, cuțitașe și matrițele dreptunghiulare pe care urmau să fie pregătite paginile cărților. Aerul mirosea a clei. [...] Le arătă copiilor dulăpiorul cu sertare pline cu caractere mobile: literele erau ștanțate pe niște dreptunghiuri din metal și se așezau cu mâna, una după alta, cu mare grijă, până când se alcătuiau toate cuvintele de pe pagina care trebuia tipărită. [...]
— Vedeți mașinăria aia? După ce am alcătuit o pagină cu literele astea, o bag acolo și trag de manivelă. Presa îmbibă literele cu cerneală, trece o pagină goală și imprimă cuvintele pe ea folosindu-se de o apăsare puternică de sus. Însă când iese pagina, care urmează a fi tăiată și legată... toate literele „D” se transformă în ceea ce ați văzut în enciclopedie.
— Semnătura lui Dedalus, zise Rick zâmbind.
— Pe care o remarcaseră, deja, câțiva colecționari din Anvers, continuă Albert. Edițiile mele sunt la mare căutare. Dar nu e ușor să continui să mai tipăresc în văgăuna asta, încercând să nu fiu descoperit de Gărzile Secrete...
— Dar de ce trebuie să vă ascundeți?
— E o poveste lungă..., oftă Alberto.
— Până de curând, la Veneția se găseau cei mai buni tipografi din lume și toți cei interesați veneau aici ca să-și tipărească lucrările, le explică Rossella. Doar că unele dintre ele erau cărți de magie, cărți interzise. Așa că, Sfatul celor Zece a decis să instaureze controlul strict asupra activității tipografiilor pentru a putea verifica ceea ce se tipărește.
— Și enciclopedia aia este o carte interzisă?
— Pentru oamenii ignoranți precum Contele Cenușă, da, răbufni Alberto. În realitate, este o idee extraordinară venită din Franța.
p. 118, 184, 187, 188-190
activitatea printabilă va urma
pe măsură ce am timp de ea